Jurnalul beției albe

„Faptul de a-mi recunoaște gre­­șeala nu înseamnă că mă con­si­­der vinovat. Slăbiciunea și ne­fe­­­ricirea nu înseamnă numai de­cît vină.” Astfel își începe poetul ro­­mantic britanic Thomas de Quin­­­­cey „Confesiunile unui o­pi­­­­oman englez”, o carte-șoc pentru „spiritul englez” conservator al epo­cii (anii 1820).

A­uto­pro­cla­­mat „papă al bisericii opiului”, a­u­­to­rul a început să ia lauda­num la vîrsta de nouăsprezece ani pen­­tru a-și potoli durerile de dintîi și a de­ve­nit dependent de o­piu pînă la sfîrșitul vieții.

Pe parcursul celor aproape 300 de pagini, autorul face un a­mal­gam literar din descrierea so­ci­etății engleze, pornind de la u­ni­­versul micii nobilimi, a­jun­gînd la mahalalele Londrei, unde a­do­les­centul fugar a trăit o vreme, trecînd prin chinurile și plăcerile ca­uzate de consumul opiului. De la o pagină la altă întîlnim di­va­ga­­ții literare, filosofice sau teolo­gice (pentru că Thomas de Quin­cey se vrea a fi un erudit), viziuni sau tripuri cauzate de „beția al­bă”, autorul scuzîndu-se că aceste viziuni, în care se amestecă i­ma­gini ce provin din spectrul groa­zei cu peisaje fals edenice, nu pot fi redate fidel în cuvinte. Cu­vin­tele devin nepu­tin­cioase în fa­ța imaginației care o ia razna.

Neputincioasă este și voința omului în fața unui medicament pre­cum opiul, pe atunci legal, con­siderat a fi secretul fericirii: „A­cesta este leacul pentru toate su­ferințele și necazurile o­me­ni­rii; acesta este secretul fericirii des­coperit dintr-o dată după ce timp de sute de ani filozofii s-au chi­nuit să-l afle; acum fericirea poa­te fi cumpărată cu un penny și pur­tată în buzunarul hainei; ex­ta­zul este încătușat cu un dop într-o sticluță de jumate.”

„Confesiunile unui opioman en­glez” este una din primele cărți scrise despre consumul dro­gu­ri­lor și a influențat scriitura u­nor au­tori importanți din litera­tu­­ra universală ca Wilde, Go­gol, Poe, sau Baudelaire.

Bogdan FEDEREAC