Călătorie cu praf de stele

În „Interstellar”, nu deosebești vo­­cea uniformă a lui Frankie Rose de fun­dalul cu care o acompaniază co­rul. Așa încît din puținele versuri care se plimbă prin cele zece piese nici unul nu evidențiază foarte bine caracterul vo­cal al solistei.

În „Moon on my mind”, de pil­dă, glasurile se scufundă ca într-o spira­lă in­tergalactică ce duce către altă lume și efectul pare nepămîntesc sau cel pu­­țin vechi. Începutul sună a pustiu și no­ta electronică proeminentă se po­tri­veș­te minunat cu puținele accente de chi­tară electrică.

Ce-i drept, Frankie Rose nu este o so­listă care să fi avut pretenții ca pu­bli­cul să îi recunoască glasul nici în tre­cut, cînd a făcut parte din trupele Dum Dum Girls și Vivian Girls. Pro­babil de asta a ales să și-l păstreze cu­minte și să nu îi dea frîu liber doar pen­tru că acum are trei minute pe me­­lodie doar pentru ea. Totuși stilul es­­te ușor recogniscibil și pe acest al do­­i­­lea album pe care îl scoate în for­mu­­la solo. Nu a renunțat la stilul sim­plu de „garage rock” cu care a în­ce­put, ceea ce a ținut-o ancorată în realita­tea muzicală.

Chiar dacă pierde teren la ca­pi­to­­lul versuri, „Interstellar” este un al­­bum în așa fel conceput încît să nu te seducă prin cuvinte, ci prin instrumente. În „Apples for the sun” ritmul monoton al orgii de biserică și corul do­mol par că aruncă o rugăciune în­s­pre o divinitate pe care o ghicești doar dacă asculți de cîteva ori piesa. Căci pri­ma audiție îți provoacă un chef nes­tăvilit de meditare sub un tei proas­păt înflorit și lună plină.

„The Fall” are influențe ceva mai dure, contrabasul de la început își păs­trează nota gravă pînă în ultimele se­cunde și doar pe alocuri chitara e­lec­trică încearcă să mai îndulcească at­mosfera.

Piesa care moștenește cel mai bi­ne stilul clasic al trupelor în care a cîn­tat Frankie Rose este „Gospel Grace”, care este cu o notă mai ritmată, per­cu­­ția se simte mai profund și mesajul este unul mai pronunțat. Aici Frankie este o îndrăgostită care „merge pe nori” (n.r.: versul original este „Been so blue/ Wal­king on a cloud”) căutîndu-și sufletul pe­reche pe care l-a rătăcit în cer. De al­tfel, tot albumul este ca o călătorie len­tă printre stele și dacă uiți să scoți căș­tile din urechi riști să te rătăcești prin Univers.

Cristina BABII