Blugi rupți, americani

Majoritatea starurilor pop în de­ve­nire au nevoie, de obicei, de o pe­ri­oadă de timp în care să își de­fi­neas­că stilul și să impresioneze publicul aflat, ca și ei, la început de drum. În cazul Lanei del Rey lucrurile stau însă di­fe­rit.

Crescută pe străzile New York-ului, artista în vîrstă de 25 de ani a adunat de acolo diferite influențe mu­zi­cale și tonuri pe care mai apoi le-a transpus în versurile celor 15 piese ale albumului „Born To Die”. Deși acesta reprezintă al doilea material de studio, este totuși considerat a fi debutul Lanei pe scena muzicală, după încercarea din 2010 care a fost privită ca un eșec de către critici.

Însă daddy’s girl (n.r. fata lui ta­ta), cum a fost ea numită, dă materialului discografic un aer ce amintește de anii ’60, folosindu-se de zdrăn­gă­ni­tul de chitară și de percuție. În piesa de în­ceput, cea care dă și numele albumului „Born To Die”, Lana spune povestea fetei cuminți care se îndrăgostește de băiatul rău, cel care mereu are proble­me și nici un gînd să se liniștească. Cu 31 de milioane de vizualizări pe You­tube, videoclipul piesei a devenit vi­ral și datorită construcției, cu efect cinematografic, solista fiind însoțită și de o orchestră.

Pe acceași linie merg și melodiile „Blue Jeans” sau „Video Games”. Da­că în prima, cîntăreața recunoaște că „You fit me better than my favorite sweater” (n.r. „Mi te potrivești mai bine decît puloverul meu preferat”), în cea de-a doua încearcă să își împace iubitul într-o joacă sub forma unei ode „It’s better than I ever knew/ They say that the world was built for two” (n.r. „E mai bine decît aș fi crezut vreodată/ Se spune că lumea a fost constru­ită pentru doi”).

Și pentru că începutul albumului prezintă o poveste de dragoste, Lana în­cearcă spre finalul acestuia să își exer­seze înclinația spre hip-hop cu piesele „Million Dollar Man” și „Lolita”. A­ces­tea conțin frînturi ce amintesc de Kan­ye West, Lil’ Wayne sau Eminem, în­să se regăsesc pe un portativ mult mai fad, catalogat drept superficial și plin de clișee de către mulți specialiști din domeniu.

Întrucît expresivitatea și gravita­tea lipsesc din vocea artistei, acestea pot fi ușor trecute cu vederea și sînt compensate de versurile cu rădăcini în cul­tura americană. Iar criticii sînt siguri că piesa „National Anthem” nu va lipsi „de la nici un grătar sau petrecere de hipsteri dedicată zilei de 4 iulie”.

Mădălina MORARU