Beatrice Rancea: Opera Națională din Iași a fost o instituție închisă

Beatrice Rancea nu a mai avut timp de regie din mai, de cînd a cîștigat concursul pentru manageriatul Operei Naționale. Iașul nu i-a dat răgaz. Și-a investit fără preget eforturile ca să aducă opera la fastul pe care l-a cunoscut pe alte scene. Drumul e lung, pentru că sala Operei e încă în reabili­tare, dar „Tosca” lui Puccini va vedea lumina reflectoarelor pe 3 noiembrie, cînd Opera va împlini 55 de ani de la inaugurare.

Opinia Veche: Ce fel de fanto­me mai bîntuie prin pivnițele operei de la Iași?

Beatrice Rancea: Impropriu spus piv­nițe, pentru că bîntuie cam peste tot. Vorbesc de personaje care au fost de mulți ani în funcție, care au con­dus destinele oamenilor de aici și nu știu cît și-au dorit să se în­tîm­ple lucruri mai bune aici. Eu știam că va fi greu, dar nu mi-am imaginat că va fi chiar atît de greu. Ab­so­lut toți artiștii din țară știu că Opera din Iași a fost o instituție închisă. Oa­meni de valoare și-au dorit să vi­nă să lucreze în Iași, dar nu au fost acceptați din păcate.

M-a durut cînd am avut dirijori invitați, aceștia să mă întrebe cine a adus orchestra în halul ăsta.

O.V.: V-a fost asumat, cumva, rolul de salvator al Operei Na­ți­o­na­le din Iași. De ce anume trebuie salvată?

B.T.: În primul rînd trebuie sal­vați oamenii pentru că pe toate com­partimentele sînt oameni foarte ta­len­tați aici, incluzînd nu numai com­partimentele artistice, ci și ateli­e­re­le, tot ce este în spatele scenei, oa­me­ni foarte dăruiți meseriei pe care o practică. Trebuiesc respectați și puși acolo unde le este locul. De exemplu m-a durut cînd am avut dirijori invitați, aceștia să mă întrebe cine a adus orchestra în halul ăsta. Puțini sînt cei care înțeleg că în toată lu­mea se practică aceste schimburi. Es­te absolut necesar ca o orchestră să lucreze cu cît mai mulți dirijori importanți, și mai necesar ca soliștii să aibă parteneri de talie in­ter­na­ți­o­na­lă, ca cei pe care i-am invitat.

O.V.: Ați fost director al Tea­tru­lui Național din Constanța. Ce anume aduc artișii din provincie în plus față de cei din capitală?

B.T.: Personal nu îmi place termenul de „provincie”. Am lucrat foar­te mult cu artiști din afara Bu­cu­reștiului. Un avantaj în momentul în care vii într-un oraș cum este Iașul este că oamenii fac numai as­ta. Nu fug la telenovele, la emisiuni, nu au altceva decît asta. Sînt mult mai liberi să se dedice acestei arte.

O.V.: În 2009, Opera din Lynderbourne a pus la dispoziție spre descărcare  o variantă video e­lectronică a unei reprezentații a „Tristan și Isolda” de Wagner. Cum comentați această popula­ri­za­re online a spectacolului de o­pe­ră?

B.T.: Orice lucru făcut pentru public este binevenit. Important e să ieșim din instituție, să ne apro­pi­em cît mai mult de public prin orice mijloc prielnic să ni-l aducă mai aproape.

O.V.: Credeți că Opera suferă un proces de ermetizare?

B.T.: Nu neapărat, dar implicit opera înseamnă ceva diferit decît teatrul. Dacă pentru teatru s-au i­ma­gi­nat atîtea scenarii necon­ven­țio­na­le, bucătării, pivnițe, străzi, opera a­re nevoie de anumite condiții care nu lasă loc de improvizații. Un spectacol de operă nu poate funcționa da­că nu există o fosă în care să se am­pla­seze orchestra, o sală cu acustică pri­elnică. Opera este altceva și trebuiesc respectate niște reguli pentru că altfel de pierdut are publicul și ca­litatea spectacolului. De exemplu, în Iași, Casa de Cultură a Studenților e singura care are fosă pentru orchestră, de aceea, în con­di­ți­ile în care sala operei va mai fi în re­abilitate o perioadă, depindem nu­mai de ei. Iar cum Sala Gaude­a­mus este ocupată în luna decembri­e, va trebui să găsim niște soluții au­xi­liare precum recitaluri de operă la Filarmonică, seri de colinde.

Din pă­cate, sala înseamnă 90% din spectacolul de operă.

O.V.: V-ati anunțat demult credința în complexitatea actului ar­tistic de operă, de la fast, la ți­nute, la amploarea sălii de spectacol. Ce potențial ați văzut în Iași ?

B.T.: Avem de toate, dar aș­tep­tăm să intrăm în sediul renovat. Evi­dent, ținuta pe care o are un spectacol într-o sală atît de frumoasă este al­ta, așteptăm publicul să se îm­bra­ce ca atare, să servească șampanie în foaier cum se practică peste tot în lume, ne dorim spectacole de calitate refăcute din punct de vedere al regiei și scenografiei. M-am întristat în momentul în care am fost o­pri­­tă pe stradă de oameni pe care nu-i cu­noșteam să mă felicite că am ve­nit aici, iar în momentul în care i-am invitat să vizioneze un spectacol ca­re se juca atunci mi-au spus „Doam­nă, îmi pare foarte rău, apreciez opera, dar nu putem să intrăm în Casa de Cultură”. Și mi-au spus as­ta în pofida faptului că am făcut cu toții eforturi foarte mari să facem posibile reprezentații cu artiști de re­nume, dar nu se pot compara cu pei­sajul de ansamblu al sălii. Din pă­cate, sala înseamnă 90% din spectacolul de operă. De asta spun că potențial există foarte mult în Iași.

O.V.: De ce ați ales „Tosca” de Puccini pentru aniversarea a 55 de ani de la inaugurarea Operei?

B.T.: Acum 55 de ani a fost „Tosca”. Motiv pentru care ani­ver­săm cu acest spectacol și dorim să oferim o surpriză celor care acum 55 de ani au fost pe scenă sau în spatele scenei în acest spectacol.

Alexandra PANAETE