Stagiunea Filarmonicii, deschisă de Mădălin Voicu

„Eu în momentul în care am in­trat în politică, tata mi-a spus: «măi prostule, n-ai ce să cauți tu aco­lo cu toți hoții și cu toți min­ci­noșii. Tu nu ești ca ei»”, își rea­min­tește diri­jorul Mădălin Voicu în timp ce-și pregătește bagheta, gata să îndru­me armata ce-o să ne mîn­gîie urechile cu frînturi din Mozart, după cum ne promite și directorul Filar­monicii ieșene, Bujor Prelip­cean. Tot acesta ne-a explicat că repre­zen­tația din această seară nu este doar pentru a marca începutul sta­giunii, ci reprezintă și un omagiu adus lui Ion Voicu, care, pe 8 octombrie, ar fi împlinit 90 de ani.

Cîteva șoapte, niște semne din ochi și începem. Viorile sînt cele care preiau conducerea sub îndrumarea dirijorului, iar scena veche a teatrului Luceafărul începe să tre­mure sub vibrațiile sufletelor celor din public. Aceeași frecvență par că o au și arcușurile instru­men­tiș­tilor, care, din cînd în cînd, scapă cîte un zîmbet fugitiv pierdut prin­tre cu­loarele teatrului pentru copii. Du­pă ritm pare că pornim la un marș, însă nu ne putem da seama dacă-i vorba despre unul de victo­rie sau unul funerar. Nu apucăm să ajungem la o concluzie, căci con­tra­bașii, cu cîteva pișcături plăpînde ale corzilor, ne aduc tunetul și fulgerul în timp ce bagheta maes­tru­lui brăzdează aerul într-un mod crud și autoritar.

Luăm o scurtă pauză, iar din spatele peisajului de primăvară de pe scenă apare solistul Florin-Io­nes­cu Galați. Printr-o salutare ti­mi­dă, acesta le transmite planul de bătaie celorlalți artiști, își așază cu grijă vioara la piept, își apropie picioarele și devine mediu pentru un vortex cosmic, plin de haos, ca­re ne conduce direct către o lume în care viață au doar sunetele, iar timpul este deformat. Astfel, nici nu știm cum ajungem la sfîrșitul pri­mei părți cînd, chemat la bis, violonistul ne spune că a avut onoarea să stea în brațele lui Ion Voicu. „Nu în ultimii ani din viață, bineînțeles, ci în 1970, cînd m-a botezat. Iar în 1968 acesta a fost na­șul de cununie al părinților mei”. Și cu promisiunea de a ne cînta „Dimineața după nuntă”, melodie compusă de către tatăl dirijorului, Florin-Ionescu Galați ne invită la un moment de reculegere „în me­mo­ria marilor artiști, începînd cu Ion Voicu”.

După ce ne conformăm, violo­nistul pare că închide ohii și începe să ne povestească cu ajutorul cor­zi­lor un basm ce ne transmite o sen­za­ție ciudată de deja-vu, căci acțiu­nea se petrece într-un sat popular românesc. Deznodămîntul este crunt, cu niște note din ce în ce mai ascuțite pînă cînd vioara își dă ultima suflare, iar spiritul artistului re­vine din arcuș înapoi în corp.

Ultima parte a spectacolului este dedicată simfoniei 40 în G mi­nor al lui Mozart, și, de fiecare dată cînd orchestra se liniștește, dirijo­rul izbește piciorul de cadrul de lemn, ca și cum și-ar biciui caii să o ia la galop și să treacă peste toate ob­stacolele lumii. Și deși Mădălin Voicu a recunoscut că nu vrea să ia­să din politică argumentînd că mai are multe de spus, în seara aceasta a demonstrat că afirmația e vala­bi­lă și pentru cariera sa de dirijor.

Paul ANDRICI