S-au închis porțile lumii

Soldații nu ma sînt ca altădată. Acum poartă haine de piele și călăresc motociclete de sute de cai putere. Nici Hecuba, cea care a adus moartea Troiei, nu mai e la fel de diafană. Glasul îi sună a goarnă iar sărutările ei împrăștie venin. Cu toate astea, ea este eroină în piesa „Aici, la porțile beznei”. Regizorul Mihai Măniuțiu ne-a arătat pe 8 mai, la premiera de sîmbătă seara, o lume pe dos în care aheii își cîntă răzbunarea pe ritmuri orientale. În sala Teatru la Cub, a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” am văzut o viață din care vrem cu toții să fugim.

Biruirea aheilor

„Moarte Hecubei!”, căci numai din pricina ei s-au năruit zidurile Tro­­iei. Doar ea poartă pe umeri vina des­trămării omenirii. Trebuie sacrificată și aruncată în valurile mării, nu­mai­de­cît. 

Toată lumea e îngropată sub ru­i­ne. Nu mai reușește nici măcar unul să scoată capul, să înghită o gură de aer prăfuit. S-a ajuns aici din trufie și prea multă răutate. O singură fe­me­ie, Hecuba, a iscat somnul din care nu se mai trezește nimeni. După ce au găsit-o vinovată de toate acestea, au înlănțuit-o pe un scaun, i-au pictat chipul cu var, ca să nu o re­cu­noas­că nimeni și au închis-o „Aici, la porțile beznei”. Acum, aheii o ju­de­că, îmbrăcați în fuste lungi negre, cu ochii tiviți cu tăciune. Mai întîi, o bo­cesc. Îi strigă păcatele rînd pe rînd, se tăvălesc la picioarele ei și o mus­tră. Așteaptă ca ea să înșface pum­nalul, să și-l înfigă în inimă. Dar He­cuba se prinde cu brațele de sca­un și spune doar atît: „stînd ca un pic­tor, ceva mai departe, priviți-mă și cuprindeți cu văzul, toate nenoroci­rile care mă copleșesc”. În zadar ar vrea să-i înduioșeze. Ei se pres­chim­bă pe loc în bărbați, în ahei ce se de­clară stăpînii Troiei. Se dezbracă de man­tiile de piele, își șterg chipurile și încep a urla: „Frumos ne-ar fi stat să murim odată cu zidurile Troiei”.

Pen­tru ei, vina e a tuturor fe­me­i­lor. Doar ele au blestemat frumu­se­ți­le imperiului cînd și-au dezlegat, în noap­tea nunții, centura de argint. Da­că ar fi stat așa cum se cuvenea, as­cun­se, nu le-ar fi dorit nimeni. Nu s-ar fi născut nici un prunc din pîn­te­cul He­cu­bei, iar acum ei, bărbații, s-ar fi îm­bă­tat ca în fiecare zi, de fe­ri­cire.

Răzbunarea poartă lauri

„Moarte tuturor!”, pentru că au com­plotat împotriva lumii. S-au de­zis de viața pe care au primit-o din mîi­­nile zeilor. Iar acum cer so­co­tea­lă pen­tru darul ce le-a fost luat. 

Judecata are, astăzi, un singur rost. Să se verse toată fierea în capul unui om. Femeia, ea, Hecuba, să du­­că povara asta pînă la capăt. Nu e de ajuns că își vede copilele îngenun­chiate în fața aheilor. Trebuie să le vadă violate, tînjind după mă­tă­su­ri­le care le îmbrăcau trupurile. Să se căiască! Așa merită nenorocitele. Dar ele se scutură de vină și se dez­bra­că languros în zdrențe negre. Poar­­tă doliu după mama lor, căci ele știu deja care va fi soarta Hecubei. Știu și că lumea noastră, cea moder­nă, se va urca pe o motocicletă, ase­me­nea aheilor de pe scenă, și ne va pă­răsi pe toți. Cu toate astea, mai cred și că „vina e a bărbaților. Ei au adus năpasta”. Ele nu jelesc. Doar zbia­ră și se apucă de pîntece. Se roa­gă să rămînă veșnic fecioare, să nu dea naștere nici unui prunc. În orele astea de nebunie, se gîndesc să o omoa­re pe Hecuba. Doar așa ar scă­pa. Apoi s-ar mărita cu aheii și ar por­ni o nouă Troia.

Dar mai întîi, în­cear­că ceva mai nobil pentru ca­pe­te­le lor de regine. „Oare omului biruit, nu i se îngăduie să-și curme zilele? Ce ne împiedică să ne îndreptăm spre pieirea din ur­mă?”. Răz­bu­na­rea! Le răsună în urechi cu­vin­tele He­cubei. Cum le-a po­run­­cit ea să nu se lase niciodată, să nu ple­ce ca­pul, la fel cum face ea, chiar stă în­chi­să într-o cușcă și își plîn­ge co­piii morți. Pe fiica ei, Po­li­xe­na, a iu­­bit-o cel mai mult. I-a dat-o lui Odi­sseu, cu­­ce­ritorul zidurilor, să o omoa­­re, „să-i ia lumina ochilor”. Și oda­­tă cu ea, să piară și imaginea lumii noas­tre per­fecte.

Cei de sus aduc ruina

„Moarte zeilor!”, fiindcă au ui­tat să-și îndrepte ochii asupra pă­mîn­­tu­lui. S-au făcut că veghează de acolo de sus și au lăsat pe oameni să por­­neas­că războaie. De fapt, e vina lor!

Hecuba nu mai are salvare. Ea e so­cietatea cu care ne fălim. Au mă­ci­nat-o toate neajunsurile noastre, la fel cum pe femeia asta care se tîrăște pe scenă a omorît-o mîndria. Și-a tri­mis băiatul, pe Polydorus, la regele trac, Polymnestor, să-l scape de pră­­bușirea Troiei. De fapt, l-a îm­pins în ghearele leului. Tracul l-a u­cis și i-a zvîrlit trupul în mare. Cu cei doi copii întinși pe podea, fără su­­flare, Hecuba își dorește o aspră pe­­deapsă pentru ucigaș.

Îi omoară și ea co­piii și îi scoate ochii. Să fie precum ea, fără suflet și fără trup, o nă­lu­că pierdută în brațele a sute de ahei. Așa să își amintească mereu de ea, oricîte motociclete ar în­că­le­ca și oricît de departe ar mer­ge. Căci Hecuba a fost singura care a pră­bu­șit cetatea. Doar ea a reușit un ase­me­nea ma­sa­cru. Și asta, doar pentru că e femeie și pentru că a pu­tut năs­co­ci discordia între ai săi co­pii. Ce-ar fi fost da­că nu s-ar fi întors unul îm­potriva al­tu­ia? Ar fi dus o via­ță li­niș­tită, ca cea di­nainte, o lume de care Hecuba dă­dea semne că s-ar fi să­turat. Și-ar fi do­rit, poate, altceva, dar nu distru­ge­rea cetății ei iu­bi­te. Și-a răz­bu­nat copiii, s-a ier­­­tat pe sine și acum așteap­tă pe­deap­­sa. Știe cînd se întinde în moar­te că “nouă ne-a fost sortită rui­na încă din prima zi”.

Adriana ZĂVOI