Mizantropi cu cap de pîslă

E muzică. E lumină. Apar actorii. Se vede spectator cu spectator. Actorii vorbesc. Și spectatorii vorbesc deopotrivă. Se întreabă dacă așa a vrut Claudiu Goga să regizeze „Rinocerii” lui Ionesco, fără perdea de umbră între public și scenă. E sîmbătă și e din nou premieră la Teatrul Cub. Muzica franțuzească se-aude la fel de tare ca atunci cînd nu era încă nimeni pe scenă. Și lumina e la fel de puternică. Viitori rinoceri își joacă povestea nestingheriți. Doar spectatorul e-o specie încăpățînată. Nu tace decît atunci cînd se face în sfîrșit întuneric în sală. Numai atunci începe să asculte și să privească. Într-un sfîrșit.

Rinocerii nu sînt mizantropi. E for­ța logicii în asta. „Pisica are pa­tru picioare. Cîinele are patru pi­cio­are. Deci cîinele e pisică”, con­chi­de Logicianul.

A trecut un rinocer. „Pisicile sînt muritoare. Socrate este muritor. Deci So­crate e pisică.” A trecut și al doi­lea rinocer. „O pisică trebuie să prin­dă întotdeauna șoareci, chiar da­că n-are picioare, fiindcă e în fi­rea pisicii să prindă șoareci”. Jean e un om măsurat. Berenger e cam beat. „În firea omului e să-și fa­că da­toria”, strigă Jean. „Care da­torie?”, se miră absent Be­ren­ger. „Fie­care cu ce datorie are. Cea de fun­cționar, de pildă”, se în­crun­tă Jean ideologic.

Lui Berenger nu-i prea pasă de ri­noceri. El nu se simte acasă prin­tre oameni. De asta bea. Și e mirat, și uimit, și laș, și fricos, și absent ca ori­ce om naiv care s-a îmbătat. Al doi­lea rinocer a strivit un pisoi. Al Gos­podinei. Gospodina plînge ca o păpușă mecanică: „țîu! țîu!”. Stă jos cu mîinile și picioarele țeapăn în­tinse înainte. Se mișcă precum ju­căriile cu motor, dăruite copiilor în locul unor animale de casă vii. Oa­menii se încred în rațiunea lor. Vor să știe de-au fost doi rinoceri di­feriți sau numai unul care-a trecut printre ei de două ori. „Nu se poa­te ști dacă au fost doi rinoceri di­feriți decît dacă prima dată a trecut unul cu un corn și apoi unul cu două coarne, fiindcă n-ar fi fost suficient timp să-i crească încă un corn aceluiași rinocer”.

Logicianul își ia cocktail-ul cu două degete. „Cum rezolvă asta pro­blema?”, întreabă oamenii. „Nu rezolvă nimic, dar așa problema este corect formulată”.

Hainele rinocerilor

Oamenii nu sînt pe măsura lo­gi­cii lor. Degeaba își frămîntă min­tea. „Da. Socrate e pisică. Am avut un motan pe care-l chema So­cra­te”, spune Domnul Bătrîn. Dar cu ri­nocerii n-au același noroc. Pu­te­rea logicii e prea departe de cea a bu­nului simț.

Oamenii se află-n apartamen­te­le lor. Pe două rînduri, etaj și par­ter, se întind opt cutii de locuit. Cei de la etaj stau absenți și li­niș­ti­ți ca ju­că­riile în sertare. La parter în­să, Jean se transformă în rinocer. Be­­ren­ger a trecut pe la el, dar Jean e țîfnos. Așa începe rinocerita. Ca un fel de răceală țîfnoasă și-o ne­în­țe­le­gere. „Jean, ți se în­ver­zeș­te pie­­lea! Să chem un doctor”, se spe­rie Berenger. „De ce te iei de pie­lea mea? Ce, eu mă iau de a ta?”. Nu mai suportă hainele.

Apoi îi cresc coarne. Pînă la urmă, un cap de pîslă, fără ochi sau urechi înlocuiește chipul lui Jean.  „Trebuie să mă hrănesc”, bîiguie el. I-e scîrbă de oameni. „Ba nu. De fapt, îmi sînt indiferenți. Nu­mai că dacă-mi stau în cale, îi stri­vesc”. Cu toții prind capete de pîs­lă. Fiecare din rațiunile lui.

Ultimul cuplu

Unii vor să înțeleagă rinocerita din interior, devenind „lucizi ri­no­ceri”. Alții din spirit liberal, fiind­că „și rinocerii sînt ființe. Au aceleași drepturi ca și noi”. Berenger stă și el fară de chip, cu capul în­fă­șu­­rat în bandaje, să nu cumva să-i crească un corn. I-e frică și bea. Jean nu bea. Deci rinocerii nu beau. El o să bea ca să se păzească de rinocerită. Daisy, femeia pe ca­re-o iubește se afla la el. Sînt ul­ti­mii oameni. „Noi n-o să devenim ri­noceri fiindcă sîntem mai buni de­cît ceilalți oameni”, îl liniștește ea. Dar Berenger e prostuț și fri­cos. Nu-i mai bun decît alții. I se fa­ce frică și ei. „Trebuie să în­țe­le­gem rinocerii”, spune ea. Dar Be­ren­ger nu pricepe. „Rag în continuu”, spune el. „Ba nu. Cîntă. Tre­bu­ie să comunicăm cu ei”. „Nu se poa­te. Ei rag”.

Berenger e încăpățînat. „De un­de știi tu că nu comunică? Ce? Ești poliglot?” și femeia fuge prin­tre rinocerii răspîndiți peste tot. El o caută. Nu-i curajos, dar s-a tre­zit în el o neputință și-o poftă de-a fi om. Daisy primește ca pe o investi­re capul de pîslă. De-acum e și ea rinocer, iar Berenger e singur. „Eh, să încerc să fiu pachiderm?”. Se screme. Nu-i iese.

N-a fost nici mai bun, nici mai cu­rajos și nici mai inteligent decît cei­lalți. Așa e el. Ultimul om.

Oana OLARIU