Cele opt măști ale euroartei

Și n-a fost pentru că viața e o scenă și oamenii sînt actori. Nici măcar pentru că au umplut sălile aproape în fiecare seară din cele opt. Ci pentru că, între 22 și 29 mai, în Sala Gaudeamus a Casei de Cultură a Studenților, Festivalul de Teatru „Euroart” a oscilat ca linia unei electro-cardiograme. În jos, cu arcuiri bruște între lacrimile Marianei Mihuț. Înapoi, prin hohotele de rîs stîrnite de Ofelia care se îneacă bînd dintr-un pahar cu apă și pînă în punctul în care un Horațiu Mălăele plictisit și de-a pururi sătul de oameni își răstoarnă anecdotele mizantrope de-a lungul unui microfon solitar.

„Sînt evreu, viața m-a făcut e­vreu”, proclamă descumpănit pe un pat de morgă Iuri Zvonariov. Per­sonajul interpretat de Ion Ca­ra­mitru e un rus expatriat de propri­ile căutări deșarte al unui si­ne care nu s-a aflat niciodată în Ru­sia. În urmă cu douăzeci de ani, pa­tria mamă și iubirea Innei Ra­sa­di­na îi erau de ajuns. Acum nici ni­sipurile stîncoase ale Ie­ru­sa­li­mu­lui nu-i mai satisfac dorul de du­că. Îi citește cu o voce domoală Ra­sadinei din jurnalul său de că­lă­to­rie și o îmbie să vină cu el, acolo un­de și-a găsit el liniștea, departe de Rusia și de morga întunecoasă ca­re o îngroapă pe Rasadina mai a­dînc decît pe pacienții ei. Îi pune „Mi­chelle”, dar ea oprește radioul vechi și se întoarce cu spatele la el, la cuvintele lui și la toate amintiri­le care-i fac sufletul greoi.

Din sală se aud scîncete înfunda­te și femeia își apleacă chipul în pumni stînd cu fața la țevile rugini­te pe scaunul cu rotile. „Iura, tu ai ui­tat cuvinte ca Intelighenția și Ma­ma Rusia. Te-ai schimbat Iu­ra!”, îl acuză Rasadina sentențios, cu ochi plînși pe bărbatul care a lăsat-o să aș­tepte douăzeci de ani într-o țară ca­re nu-și iartă pruncii. Ei nu-i trebuie șampania lui franțuzească sau con­servele lui de icre și caracatiță, nici rochia albă, de cununie, nici po­veștile de pe meleaguri în care o Dora îi ține de cald bărbatului ei.

Vodca a avut mereu un gust mai bun și doar acela care n-a mu­rit mai fuge de bici, pentru că ea s-a dus de­mult, în beciurile acestei morgi în care tăcuții ei pacienți o așteaptă de ani buni. Piesa „Sorry” în regia lui Yuriy Kordonskiy spune po­ves­tea a doi oameni prea despărțiți de timpuri și de ei înșiși ca să mai poa­tă vreodată fi împreună. Iar Ma­riana Mihuț întruchipează o Inna Rasa­di­na răpusă și nostalgi­că pentru ca­re a primit premiul UNITER în 2004.

Shakespeare, man!

Vine un punct, să spunem în me­die o dată la două minute, în ca­re ultimele urme ale osemintelor lui William Shakespeare suferă con­­vulsii în straturile inferioare ale litosferei în care se află. Nu știm dacă s-a întîmplat și în cazul pie­sei „Operele complete ale lui William Shakespeare pe scurt” în regia lui Lucian Țion și pusă în sce­nă de actorii Teatrului „An­drei Mure­șan” din Sfîntu Gheor­ghe, dar spe­ctatorii au rîs în ho­ho­te.

Adică, să fim serioși, unde în is­toria reprezentațiilor shakespear­ie­ne s-a mai văzut un Romeo metro­sexual care țopăie zglobiu pe sce­nă, terorizat de gîndul că trebu­ie să sărute o Julietă travestit cu se­rioase probleme gastrice. Pă­rin­te­le Lo­ren­zo apare ca un fel de Obi wan Ke­no­bi în loc de figură cle­rică și Ty­balt constatînd conster­nat după ce și-a înfipt o sabie sub braț că „Bă, m-a omorît ăsta!”. Pe de altă parte, pentru Othello au întîmpinat dificul­tăți în a fi pus în scenă. „Othe­llo, ve­deți dumneavoastră, era ne­gru. Și noi, după cum este mai mult de­cît evident, nu sîntem”, motivează des­cumpănit specialistul în ope­re­le dramaturgului elisabetan. Nici o pro­blemă. Othello a fost interpretat așa cum șade bine oricărei apa­ri­ții scenice cu negri. În ritm de hip-hop. Iar după cîteva offside-uri ale regelui Lear, driblinguri ale lui Hen­ric al VI-lea și o reprezentație a piesei Macbeth într-o romgleză spar­tă cu accent scoțian, a mai ră­mas doar Hamlet. Jucat într-o pa­ro­die deja previzibilă, a­poi, cînd spectatorii credeau că a ve­nit timpul să părăsească sala, pen­tru că a fost un public „extraor­dinar”, pie­sa a mai fost pusă în sce­nă o dată, și mai repede. Iar pen­tru că publi­cul nu a contenit în ex­celență, neobo­siți, cei trei actori ai teatrului din Sfîntu Gheorghe au dat curs unei ultime și definitive  ver­siuni ale lui Hamlet. Pe invers.

„Un biet trecător cu o țigară-n mînă”

După o incursiune în spatele de­corului unei piese de teatru „de un­deva din nordul Angliei”, în pie­sa „Scandal în culise” în regia lui Radu Nichifor și interpretată de ac­torii Teatrului Național „Ma­ria Filotti” din Brăila, morala ca­re trebuie extrasă este că, nicioda­tă, sub nici o formă, un actor nu tre­bu­ie să-și facă iluzii că viața per­so­na­lă nu va ieși la iveală pe sce­nă. Fie pe o fereastră sau nervoa­să, cu un topor în mînă.

***

Festivalul de Teatru „Euro­art” a pendulat dozat între un tragic a­pă­sător și comic parodiant cu mici incursiuni în momentele de ci­nism macabru și umor sec ale lui Ho­ra­țiu Mălăele. Pentru că nu a ui­tat niciodată că e un orb și, pînă a­cum, a spus-o aproape tuturor.

Alexandra PANAETE