Căsătoria se mută pe online

La Iași s-a disecat mariajul. Vineri seară, de la ora 19.00, s-au adunat aproape o mie de oameni într-un laborator înghețat pentru a învăța cum se duce lupta cu celălalt, pentru că de la oficiul stării civile pînă la dezgustul matrimonial nu sînt decît 20 de ani. În vechiul cine­ma­tograf Victoria au a­flat că cea mai la în­demînă metodă este Internetul. Aveți grijă cînd părinții voștri își fac conturi pe Facebook.

Să nu ne mai caute nimeni no­dul din papură! Să nu ne reproșeze că ne lăudăm cu mizerabilul nostru. No­ul film românesc, „Bună! Ce faci?”, schimbă naturalismul și rea­li­tatea gri cu care ne-a obișnuit ci­ne­matografia autohtonă pe o pri­vi­re mai colorată și mai senină a­su­pra vie­ții. Gest riscant, avînd în vedere succesul de care s-a bucurat curentul pe care l-au impus Mungiu, Pu­iu și Po­rum­boiu. Dar Alexandru Ma­f­tei, regizorul filmului, își a­su­mă acest risc, pentru ca în final să iasă cîștigat. Nu va cuceri premii pe la î­nal­te competiții europene des­fă­șurate pe malul mării, dar, cu siguranță, ar putea face ceea ce nici un film n-a mai făcut de cîteva decenii în România: va impulsiona spectatorul să iasă din casă și să se acomodeze într-un scaun de cinema. Chiar dacă cinematograful încă nu e pregătit pentru asta, așa cum a fost Victoria în seara de vineri, spec­­tatorii vin buluc în sala care n-a mai văzut atîta suflare de mult timp. La cele cîteva grade peste ze­ro, cei întîrziați mai speră pentru un loc neocupat: „e liber lîngă dumneavoastră?”. Apoi toți se aciuează, înfofoliți, unul lîngă altul, ca niște știu­leți de porumb în pănuși. Încearcă să se miște ca să se dez­mor­­țească un pic, dar scaunele vechi scot niște gemete cumplite, ca­re acoperă vocea prezentatorului și sonorizarea destul de proastă.

Așa a fost în viață

Dar să vorbim despre film. Un ve­cin de-al bunicii mele, de-o vîrs­tă cu criza economică precedentă, ca­re își trăiește viața după o fi­lo­so­fie sofisticată dezvoltată de el în­suși, împarte mereu filmele în do­uă categorii: cele „care chiar așa au fost și în viață” și cele pe care „le-au scornit ei”. „Bună! ce faci?” intră în pri­ma categorie. Altfel, scenariul ar fi părut prea facil, o coincidență for­țată, un fel de „Mr. and Mrs. Smith” în variantă românească. To­tuși, cu o poveste care poate fi re­zu­mată în două fraze, filmul re­u­șeș­te să te țină conectat pe parcursul celor două ore, fără să plictisească. Este vorba, în cea mai mare parte, de munca regizorală, pentru că Ale­xan­dru Maftei reușește să spună o po­veste într-o manieră simpatică și ju­căușă în jurul unui scenariu simplist.

Conflicul e clasic: un soț și o so­ție care se suportă de 20 de ani nu mai au ce să-și spună unul celuilalt. În tinerețe, ambii pășeau spre carie­rele lor frumoase, pînă cînd coti­dianul și cîteva întîmplări nefericite îi transformă într-unul din cuplurile amintite. Tragedia lor este ampli­fi­ca­­tă de momentele în care el, în loc să fie cel care cîntă la pian în fața pu­blicului, este cel care stă în um­bra artistului, întorcînd paginile pen­tru acesta, iar ea nu face psiha­na­liză pe o canapea, într-un cabinet par­ticular, ci ghicește starea civilă a bărbaților după gulerele cămășilor pe care le spală la curățătorie. A­pro­po de întîmplări nefercite, filmul se derulează din perspectiva fiu­lui lor de 20 de ani, care are o viață sexuală agitată, spre deosebire de cea a părinților lui. Este spec­ta­cu­­loasă și evoluția acestui personaj, care spre final, ajunge să prefere să­ru­tările unei tocilare în detrimentul se­xului pe mașina de spălat sau al celui cu două fete odată, în laboratorul de chimie din liceu. Chiar dacă pare facilă și inexplicabilă la în­ceput, la o a doua privire, această mutare a scenaristei Lia Bugnar face trimitere la ideea că nimeni nu e privilegiat ca să fie scutit de normalitate, de cotidianul din care va trebui să încerci să ieși ca dintr-o mlaștină cu bulbuci. Cei doi soți bla­zați evadează în Internet. Fie­ca­re își găsește cîte un amant virtual, cu care îș dă seama că se po­tri­vește  atît de bine, fără a ști că vor­besc unul cu celălalt.

Fără întrebări

Este plauzibilă opțiunea regizo­ru­­lui de a ilustra toate convorbirile ce­lor doi de pe chat. Riscînd să plic­­tisească dacă ar fi pus camera în fa­­ța unui calculator, acesta alege să fie ludic, creînd o atmosferă oarecum asemănătoare cu cea din „A­me­lie” a lui Jean-Pierre Jeu­net. Și fi­nalul este frumos, dar nu peste mă­sură de explicit. Iar cînd pe e­cra­nul mare încep să alunece rînduri de litere albe și în fața pu­bli­­cului co­boară scenarista și cîțiva actori cu roluri secundare, sala e de­ja pe ju­mătate goală. Vedetele țin cî­te un discurs laconic, iar la se­siu­nea de întrebări și răspunsuri singura mînă ridicată n-a putut fi obser­va­tă din cauza celor care se ridicau să plece. A­șa că n-a mai urmat ni­mic. Data vi­itoare cînd se va umple sala de la Victoria va fi mai cald.

Anastasia CONDRUC