Seara în care Iașul a fost trezit de trompete

Dacă jazzul a pornit din New Orleans, Emil Bîzgă și invitații săi Virgil Popovici (saxo­fon), Liviu Mărculescu (trombon), Radu Gră­di­na­riu (chitară), Con­stan­tin Bîzgă (contrabas), Mi­hai Popovici (tobe) au adus joi seară, la Ia­și, în Cafepedia de la Mol­dova Mall, far­me­cul Louisianei de la în­ce­pu­tul secolului al-XX-lea. Bourbon-ul a lipsit de pe mese, paharele au fost pline cu be­ți­șoa­re de morcovi și în aer au plutit notele de swing, bossa nova și dixie.

Conturul instrumentelor ce s­tau cu­minți la acordat și verificat îl ve­zi încă de la intrare, atunci cînd re­a­li­ze­zi că dacă nu ai rezervare, cel mai bi­ne e să ai răbdare, de îți do­rești cu adevărat să savurezi un concert ca pentru „gurmanzii” ge­nu­lui. Deși a­fa­ră e întuneric și stă să plouă, calea îți e luminată de se­ria celor trei candela­bre ce stau în fa­­ța barului și învăluie to­tul într-un clar-obscur ideal, specific sa­loa­ne­lor de dans ale anilor ’30. Cîțiva iu­bitori ai jazzului nici nu se mai o­bosesc să intre doar pentru a ve­de­a că nu mai au loc și prefe­ră să exploreze terenul de afară, în timp ce spionează pe geam, cu pal­me­le la tîmple.

O seară în roz

Dispuse într-o manieră șco­lă­reas­că, mesele joase din fața sce­nei la­să impresia unei clase gă­lă­gi­oa­se ce își așteaptă profesorul pentru lec­ție. Ca din inima Dixie-ului (n.r.: su­dul Statelor Unite), din spa­tele mi­cro­fonului, Emil Bîzgă u­rează tutu­ror celor prezenți un „Bu­nă seara!” plin de entuziasm și se avîntă pe ritmu­rile primei piese, „All of me”. Îm­­preună cu el, muzi­canții se întrec pe tonuri cu o coloratură din ce în ce mai jucăușă.

Pe neașteptate, trombonul ia o mi­că pauză și lasă saxofonul să îi far­mece pe cei îndrăgostiți cu o me­lodie lentă, plină de unduiri la­ti­no sub influența stilului brazilian de bossa nova, iar ropotul de a­pla­u­ze por­nit din public nu așteaptă ni­ci mă­car sfîrșitul solo-ului de trom­petă. Îna­in­te de saltul spre ur­mă­to­rul ritm, ne este servită specialita­tea casei din a­cea­stă seară: un pahar plin cu be­ți­șoa­re de mor­covi făcuți piure, care s-au do­ve­dit a fi pe gustul tuturor ce­lor din sa­lă.

În continuare, melodia „La Vi­e en Rose” nu are nevoie de prea multe in­troduceri, iar lipsa unui solist îi fa­ce pe cei din sală să murmure timid ver­surile învățate de la Edith Piaf „Quand il me prend dans ses bras/ Il me parle tout bas/ Je vois la vie en ro­se”(„Cînd mă prinde în brațe/ El îmi vorbește încet/ Eu văd viața în roz”). Iar, cu melodia pe buze, cu­plul de la bar, trecut de prima ti­ne­re­țe, nu mai privește forfota din încăpere și preferă să se retragă într-un colț, cu cîte o cafea în față.

Adevărul zis minciună

Înainte să facă o pa­u­ză, cînd „vom re­veni cu un al doi­le­a set” Emil pre­zin­tă publicului e­chi­pa care îl în­so­țeș­te în cîntările sa­le. Își așază griju­liu instrumentele la lo­cu­rile lor, să se odihnească, în timp ce ei își recapătă suflul în jurul me­sei rotunde la care s-au adunat. Cravata per­cu­ți­onis­tu­lui se asortează cu pe­re­ții roșii îm­bră­cați în catifea, iar în ra­itele sale prin încăpere salută o mu­lțime de oa­meni pe care îi în­tî­mpină cu un „Bon­soir”, „sărut-mîi­ni­le” sau „mă bu­­cur că ați putut a­jun­ge” alături de strîn­geri de mînă sau bă­tăi voioase pe spate.

Cel de-al doilea „act” începe cu un ritm mai energic de cerdas blues, pe care doar cîțiva își fac curaj să se dez­morțească și să danseze, în timp ce restul preferă să dea din cap și să ba­tă din palme cu ochii ațintiți spre scenă.

„Adevărul în timp devine minciu­nă, dar noi vrem să demonstrăm că a­­devărul rămîne adevăr”, spune E­mil în pauza dintre două piese. Își a­duce aminte că a mers, odată, îm­pre­ună cu percuționistul și cu un DJ „ca­re practic era un casetofon”, pentru a susține un concert într-un club mon­den, fără prea mari speranțe că vor a­vea audiență. „Nu ne așteptam să fie atît de popular acest gen de mu­zi­că”, au spus însă, cînd au plecat, cu bu­cu­rie în ochi au văzut că mul­tă lume tî­nără apreciază jazzul.

În locul vocii acestuia, cele trei in­strumente, trompeta, trombonul și sa­xofonul au început să urmărească no­tele de pe același portativ, cîntînd „Hello Dolly”, șlagărul lui Louis Arm­strong, un swing pe care „îl știe toată lumea”. Iar pe ritmurile ba­la­dei „Bo­dy and Soul”, ecourile tobelor i-au făcut pe cei din sală să se ridice, la în­demnul solistului, „să plecăm sp­re-o caravană”. Tot cu acest îndemn s-au por­nit spre case, în urma lor ră­mî­nî­nd doar cei rătăciți încă prin Louisiana, cu o țigară între degete și privirile pi­erdute prin sală.

Mădălina MORARU