Alexandra Hristov: Publicul este oglinda emoțiilor dăruite de artist

Răspunde în fraze scurte și zîmbește de fiecare dată cînd pomenește despre copilăria ei. Miroase a mentă și ulei de vopsea, mărturisește ea. Alexandrinei i s-au amestecat vopselele tatălui cu vocea mamei și piesele ei sînt acum ca niște tablouri calde, cu priviri calme și iubiri mai mult sau mai puțin împărtășite. Un concert de-al Alexandrinei te poartă, cu avionul de aur, prin cele mai frumoase locuri, unde „fericirea nu doarme”, îți șoptește cîntece de leagăn, ți-o cheamă pe Maria și apoi îți spune că „tu ești cea mai frumoasă parte din mine”. Luni, 6 iunie, va cînta din nou la Iași, tot în Mojo.

OPINIA VECHE: Cine-s oa­me­­nii de lut?

ALEXANDRINA HRISTOV: Mie mi-a plăcut cum sună „om de lut”, mi s-a părut cea mai bună denu­mire pentru album. Cine sînt oa­me­nii de lut? Toți sîntem niște oameni de lut, sînt din pămînt, de acolo ve­nim și tot a­colo ajungem. Textul piesei nu l-am scris eu, versurile fiind ale Mar­ga­re­tei Sterian, mi-au plă­cut foarte mult și am crezut că e cea mai bună denumi­re.

O.V.: E ca un copil mic de-al dumneavoastră acest album?

A.H.: Este, dar nu că e mic co­pil, e chiar mare acum, pentru mine-i u­nul dintre cei mai scumpi copii. L-am cre­at cu drag și l-am bibilit.

O.V.: Și a ce mirosea copilăria dum­­neavoastră?

A.H.: A mentă, a mîinile mamei ca­re miroseau a mentă, geanta ei, în ca­­re căutam bomboane și de acolo ve­nea această aromă. Miroasea a lu­mi­nă și căldură. Apoi, de la tata mi­ro­sea a ate­lier, adică a dizolvanți și ule­iuri, pen­tru că el este pictor. Se aso­ciază așa, cu mirosul atelierului din Casa de Cultură a Studenților de la Uni­ver­sitatea de Stat din Chi­șinău.

O.V.: Spuneați la un moment dat că atunci cînd erați mică, dacă vă prin­deau ceilalți copii că vorbeați în ro­mână vă mustrau. Care era sen­za­ția?

A.H.: Eram socotiți țărani de co­pii ruși. Ca să fim în pas cu lumea, e­ram nevoiți să vorbim în rusă. În ca­să, în schimb, vorbeam română.

O.V.: Simțeați un soi de dualita­te?

A.H.: Cred că eram prea in­con­ști­en­tă, nu eram foarte mulțumită de fe­lul în care eram abordați. Oricum, era vor­ba de o generație întreagă, nu nu­mai de mine.

O.V.: Mai țineți minte ce povești vă spuneau înainte de culca­re?

A.H.: Nu îmi amintesc o poveste anu­me, dar tatăl meu era cel care mi le spunea și țin minte că el le inventa pe loc de fiecare dată.

O.V.: Ce vă făcea tatăl dumnea­voastră cînd vă prindea că-i pic­tați pentru tablourile lui?

A.H.: Cînd eram mică, țin minte un caz cînd tatăl își pregătea un ta­blou pentru o expoziție interna­țio­na­lă și a ieșit două, trei minute din ate­lier, iar cînd s-a întors m-a găsit toa­tă murdară de uleiuri, de vopsea, eu am intrat cu mîinile mele în tabloul lui, era un pei­saj. Dar nu mi-a făcut ni­mic.

Eu desenam fetițe, aveau trupul foar­te mic și capul mare

O.V.: Tot el a fost și cel care v-a îndrumat să și pictați?

A.H.: El a fost persoana care m-a că­lăuzit pe acest drum. Aducea acasă în­totdeauna culori, plastilină, avea gri­jă să fie hîrtie colorată sau acua­re­le. Avea grijă să fie de toate și era per­soa­na care mereu mă încuraja, atît pe mi­­ne, cît și pe fratele meu, să ne ex­pri­măm în culori. Întotdeauna zi­cea că tot ce făceam era perfect, o zi­cea cu o convingere… mereu îmi spu­nea că „vai ce genial, Ale­xan­dri­na, ești cea mai talentată!”.

O.V.: Și cînd a venit prima dez­a­mă­gire?

A.H.: A venit pe la 11, 12 ani, cînd mi-am dat seama că eu nu pot să pictez așa cum fac ceilalți pictori. Ta­tăl meu mă ducea la expoziții, ve­deam cum pic­tează unul, apoi ve­deam cum pictam eu și mi-am zis că nu pot așa ceva și am abandonat. Eu de­­senam fetițe, a­veau trupul foarte mic și capul mare, toa­te erau prin­țe­se și aveau rochii foarte largi, în for­mă de triunghi.

O.V.: Ce v-a determinat să re­în­ce­peți?

A.H.: Tata m-a îndrumat să fac Ar­tele Plastice, iar eu l-am ascultat.

O.V.: Ce picta el mai mult?

A.H.: El e mai mult peisagist, a fost marinar și adoră să picteze m­a­rea, vapoare și biserici.

O.V.: Iar de la mamă ce-ați luat?

A.H.: Vocea în primul rînd am moș­tenit-o. Apoi avea o atitudine foar­te frumoasă cu oamenii, cu tot ce o în­con­jura. Știa să se îmbrace, e­ra o fe­me­ie foarte armonioasă.

O.V.: O piesă cîntată de atît de mul­te ori, vă dă aceeași senzație de fiecare dată?

A.H.: Păi atunci cînd cînt orice vers, îmi vin în minte niște imagini. E o altă stare cînd cînt, mă duc în mine cumva, mă scufund în mine.

A.H.: Se oprește cîntecul, des­chid ochii și „Bună seara, am re­ve­nit”. A­poi, nu există chestii de genul să nu fii pe aceeași lungime de undă, ci mai de­grabă cînd nu pot eu să mă scu­fund în mine. Există și chestia as­ta, pentru că publicul de fapt este rea­cția e­mo­ți­i­lor pe care tu le dai. Pu­blicul reac­țio­nea­ză exact cum e ar­tistul pe scenă, el es­te oglina emoțiilor dăruite de artist.

O.V.: O luați pe fiica dumnea­voas­tră în concerte?

A.H.: Foarte rar, pentru că nu îi pla­ce.

O.V.: Dar nu ar vrea să vă ur­me­ze?

A.H.: Cred că încă nu este foarte constiență de ce va face, dar cert este că este mai pragmatică decît mine și e o fire foarte artistică, dar creierul îi merge foarte bine înspre matematică, de exemplu.

O.V.: Spuneați că muzica e un soi de coloană sonoră a vieții, care-i a dumneavoastră?

A.H.: Coloana sonoră e diversă, sper. Oricum, există tema care leagă toa­te textele pe care le scriu, este iubirea, cu acorduri de orice clipă trăită.

O.V.: N-o să obosească „fata care merge pe jos”?

A.H.: Mai e un copac, mai e o pă­dure, dar nu poți să obosești de via­ță, bine ea mai zboară cu avionul de aur și uneori conduce și mașini.

George GURESCU