Colțul din Iași care s-a legănat pe blues

Vineri seară am îmbrăcat haina curiozității și a amatorului de jazz și blues, cu care am pornit spre Corner Bar, unde am ciulit urechile la ce avea Iulian Canaf și al său Electric Blues Band de povestit, și nu oricum. Ci într-o împletitură parcă a aceluiași fir de rock’n’roll, jazz și baladă, ce s-a lăsat colorat de intonații electrice. Iar vocea i s-a auzit și după miez de noapte, dincolo de Podu Roș.

Nu degeaba a ales Iulian Canaf să adauge și cuvîntul „electric” în denumirea trupei sale. Cînd se simt primele acorduri de chitară, ză­bre­le­le din lemn ce decorează tavanul încep să zdrăngăne, mai că ar vrea să concureze cu vibrația produsă de pa­h­arele cu piciorușele în sus aflate dea­supra barului. Și cînd din microfon se aud primele cuvinte ale celei din­tîi piese, pare că și solistul e băgat în pri­ză.

 În scurt timp îmi dau seama că blues-ul se servește în porții mici.

Instalată la una dintre tejghelele localului, pe jumă­tate gol, mă pregă­tesc să comand ce­va de băut cînd o chelneriță zîm­bi­toa­re îmi propune să mă mut, pentru că toată zona e rezervată. Îmi las paha­rul, îmi arunc hai­na pe alt scaun și îmi fac curaj să urc într-o mini tribu­nă, din care însă pot vedea și cînd își acordează membrii trupei instrumen­tele. Pentru că e în­că devreme, iar concertul întîrzie peste sfertul academic cu încă vreo două­zeci de mi­nu­te, pri­virea îmi popo­sește la masa mu­zican­ților, unde sînt desfăcute sticle de vin puse în gă­le­tușe cu gheață, ciocnite pa­hare și aprin­se țigări după țigări. Cum minutele curg asemenea pică­turilor de ceară ale unor lu­mî­nări așe­­zate pe bar, în fața mea se insta­lează două domnișoare, iar în stînga lor alte două venite mai degrabă la o șuetă, decît la un concert.

Dintr-un colț zăresc un bărbat în pantaloni roșii cu un tricou aproape transparent, decoltat, ce deasupra are un sacou negru. Despre care cred la început că face parte din vreun grup al celor veniți pentru spectacol, însă acesta se așază la tobe și se pre­gă­teș­te la fel ca ceilalți să dea startul. Zîm­bi­tor ne întîmpină și Iulian Canaf, la patru ace, care nu stă prea mult pe gîn­duri și-și ia în primire microfonul. Ră­sunător și bine acordat, intro-ul chitării, alături de timbrul vocal pu­ternic fac așteptarea să-și fi avut și ea rostul. Pentru că în scurt timp îmi dau seama că blues-ul se servește în porții mici. Iar asta îi face pe toți cei prezenți să se întrebe dacă nu cumva au nimerit într-un local cu specific al anilor ’50. Doar mingile trebuincioa­se diferitelor sporturi, prinse în cutii transparente de stîlpi, mai trădează.

Pizza cu aromă de jazz

Melodiile progresează spre un Bo Diddley, cu accente de Pat Boyack ciupite pe chitară, moment în care cei care stau în picioare decid să se mai dezmorțească puțin și încep să se legene pe fondul stîrnit de către bas. Iar cînd trece la următoarea melodie, Iulian Canaf mărturisește că „habar n-am ce urmează” și își întreabă chitaristul, „Sorin, ce piesă facem?”. Chiar dacă e aproape miezul nopții, gurmanzii, și nu doar cei într-ale mu­zicii, mai comandă cîte una alta de la bar sau bucătărie și chelnerii nu contenesc din a duce la mese sticle de Campari, pahare de Cosmo, pi­zza, spaghete sau chiar ciorbă.

Pentru că au tot insistat să li se găsească alt loc din cauza stîlpilor ce le împiedicau să vadă ceva, dom­ni­șoa­rele din fața mea se proptesc la bar, unde, pentru a le mai îmbuna, chel­nerii încep să facă trucuri cu shake-rele sau să danseze între ei. Înainte de pauza pentru dres vocea și reacordat instrumentele, ne leagănă un „Knock knock knocking on Hea­ven’s Door” cu mult diferit de ceea ce cîntă Bob Dylan. Doar că în răgazul de douăzeci de minute, magia anilor ’50 dispare, acoperită de atmosfera de club și vocile celor care se pun din nou la povești. Prin fața mea trec persoane mai sfioase la început, care se îndreaptă spre masa lui Iulian Ca­naf pentru o strîngere de mînă, iar în scurt timp, în jurul său, se strîng vreo zece admiratori, care, încurajați de jovialitatea acestuia încep să-i pună întrebări sau să-l felicite. Abia disting cîteva frînturi de conversație, dar no­rocul meu e că domnișoara energică care a fredonat și dansat pe fiecare piesă, venită cu prietenul, vorbește su­ficient de tare încît să o poată auzi și ceilalți. Cît își șterge fața cu un pro­sop, Iulian Canaf îi lămurește acesteia curiozitățile legate de concursul „Vocea României”, la care a participat anul trecut și mulțumită de răsp­un­suri, se întoarce la locul său.

În cea de-a doua parte, mai scur­tă decît prima, ritmul se întețește fă­cîndu-i pe cei care se ridicaseră să ple­ce să mai rămînă pentru încă două cîntece și chiar să danseze.

Marele cusur al serii a fost că nici măcar jumătate din cei prezenți n-au venit pentru muzică sau prestația li­ve, ci pentru o ieșire ca-ntre amici în ba­rul favorit în care s-a întîmplat să fie și un concert, iar dacă tot au ajuns pî­nă la ușă, au plătit și un bilet, că doar n-aveau să se întoarcă acasă, iar pentru club ar fi fost prea devreme.

Mădălina MORARU