Prințesă part-time

La șase ani – Educatoarea: „Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?”. Eu am spus „prinţesă”, doridu-mi să rup lan­ţul interminabil de „doctoriţe” care ajunsese pînă la mi­ne şi astfel am pornit un nou trend, acum toate fe­ti­ţe­le visîndu-se prinţese. Aveam un sentiment bun.

La șapte ani – mi-am abandonat dorinţele din gră­diniţă, iar dintr-o prinţesă superbă , voiam să devin po­liţistă, să port pantaloni şi caschetă, după ce le încercasem de cîteva ori pe ale tatei. Pe vremea aceea, eram ulu­i­toare în geaca mult, mult mai mare decît mine şi pis­to­lul roz din plastic pe care îl foloseam pe post de ar­mă, aruncînd cu el în toată lumea. Tot ce pot spune este că tatăl meu era mîndru.

La zece ani – mi-am uitat repede visul din clasa în­tîi cînd am început să îmi umplu camera cu postere, toate lipite cu bandă adezivă furată de la tata. Deja a­veam microfon cu Hannah Montana luat de mama, tri­cou cu ea, internet prin cablu, doua boxe, parul mai lung şi un viitor strălucit de cîntăreaţă în faţă. O dau în ba­ră însă…nu am talent.

La 15 ani – Profesoara de română: „Tu vrei să devii scriitoare, nu?” Recunosc, asta era ceva complet nou pen­tru mine. Deja mă vedeam stând la un birou, într-o lumină difuză, scriind cu o pană care strălucea la lu­mina lumânării, Eminescu îmi şoptea la ureche, iar fa­nii băteau la uşă să le dau autografe. Mi-am revenit re­pede din visare şi am răspuns ferm că da, fără ca mă­car să ştiu în ce mă bag. Nu am regretat nimic.

La 18 ani – Surpriză! Sunt o prinţesă. M-am anagajat ca animatoare la petreceri pentru copii, şi am fost costumată până acum în toate prinţesele posibile. La grădiniţă nu m-aş fi gândit că e greu să fii prinţesă când te calcă toţi pe rochia mare în care ar mai încă­pea două fete sau când mai trage un copil de cinci ani de voal să îi verifice rezistenţa regală.

de Larisa LUMINIȚĂ