Orizonturi prea puțin florale

Dealurile-mi curg sub picioare și mi se-agață de fie­care curelușă a sandalelor. Acolo, mai departe decît toată gîrla asta care pare să mă-nghită, mai e ceva, știu. Dacă iau o gură mare de aer și-mi arunc privirea fix înainte, ochii mi se transformă-n două linii perfecte și simt lumea cum mi se termină brusc într-o infinitate de punc­te. Singurul univers pe care-l am, pare tăiat de-o croi­to­reasă care-apoi a fugit să vîndă, Dumnezeu știe cui, res­tul de material. Mie mi-a lăsat doar atîtul ăsta căruia îi se spune foarte prețios, orizont.

Aruncată ca-ntr-un joc de șotron, o piatră m-a fă­cut să sar într-un picior pînă cînd linia lumii mi s-a mutat ra­dical. Mi-am lipit o hartă pe perete, s-o am aproape, și-acum aștept să văd cît la sută din conturul ei o să mi se prindă-n viață de retină. Mi-amintesc sigur că-n școa­lă toată lumea vedea-n limitele astea desenate cîte ce­va. Cea mai des întîlnită găselniță era cea cu vaza plină de flori. Răstălmăceau orizonturile astea pînă le transfor­mau în niște crizanteme așezate pe-o parte, cu tul­pi­ni­le-așezate-n mare, fie ea pe-atunci și-nghețată. Nu prea conta.

Lăsînd în urmă orice-asemănări cu natura moar­tă, din toate liniile lipite-odată pe perete văd că mai port cu mine-acum doar cîteva. Fiecare are-o formă diferită. Una s-a transformat în pămîntul plin de pietricele col­țuroase care mi s-a prins de genunchi atunci cînd am că­zut din leagăn, una sigur e-un ingredient ascuns în ba­toa­nele cu ciocolată vîndute și-acum la magazine și una seamănă perfect cu toată lumea din familia mea.
Nu știu alții ce văd cînd privesc o hartă în față, dar toate orizonturile mele care se-ngrămădesc în ea nu par să-mi povestească despre vreun monument, vreo per­sonalitate sau despre vreun peisaj sublim. Toate se-adu­nă-ntr-un amalgam de trăiri despre care-o vază cu flori n-ar ști, la urma urmei, să spună foarte multe.

de Aryna-Alexandra CREANGĂ