Cu dragostea la pas

Ora șapte dimineața, un început de zi cu soare, o pereche de ochi som­noroși dar curioși țintesc spre clă­di­ri­le ce se mișcă una după alta dincolo de geamul mașinii. Șoseaua Chi­și­nău. „Cutii” industriale pe stînga. Șes, mai apoi stație electrică în drepta, colo­ra­tă, cu stîlpi înalți care mereu mi-au pă­rut a fi niște steluțe gigantice legate între ele prin cabluri. Podu Roș fără Palas. Fundația fără tranșee. După, a urmat Copoul, locul în care eu a­cum mă simt ca acasă. Iașul a devenit de­ja și al meu, cel puțin așa spune ma­ma cînd mă cheamă acasă subtil: „cît mai ai să stai în Iașul tău?”.

Iar ceea ce zice mama e sfînt. Nu știam ora­șul. L-am cunoscut mai mult mergînd la pas și întorcîndu-mă în cămin frîntă de durere de picioare. Nu am stat vreo­dată să consult hărțile de pe Goo­gle, iar dacă mă rătăceam rareori ceream ajutorul celor din jur. Am intuit Ia­șul.

***

Toamna trecută, pe frig, vînt și niște stropi de ploaie, printre șan­ti­ere, am mers cu o colegă ca să strîn­gem păreri pentru un vox pop. Întrebarea era simplă, clișeistică: ce pă­re­re aveți despre lucrările ce se fac în oraș? Iar cei mai mulți au spus că e bine, că nu putem să intrăm în Eu­ro­pa fără renovări, că e deranjant, e no­roi și traficul merge greu. „Însă trebu­ie să sacrificăm”, adăuga mai fiecare la urma discursului său de cetățean e­uropean cu un zîmbet întins peste dinții strînși de obraji. Nu se știe ce i-a făcut să-și oprească limba după din­ții încleștați, o fi frigul de vină sau au aplicat filozofia „taci și bine faci”. Însă nimeni nu a încercat să preci­ze­ze că, oricît de necesar ar fi sacrificiul, acesta nu trebuie să reducă din farmecul orașului care poate fi ad­mi­rat la pas, într-o încăl­țăminte co­mo­dă, într-o zi senină. Iașul se lasă in­tuit numai dacă îți simte urma pe fa­ța-i disecată de ceva vreme.

Daniela VORTOLOMEI