Copilul din oglindă

M-am uitat în ochișorii aceia ma­ri și căprui ca de păpușă, iar pentru o clipă m-am teleportat în lu­mea ei. Am avut și eu odată o realitate doar a mea, creionată în nuanțe de po­veste, unde eroi, zîne, vrăjitoare malefice și zmei, îmi umpleau nop­țile și făceau ca imaginația să îmi zbur­de pînă la cer și înapoi.

Am zărit-o cînd se juca în parc. Buclele aurii și zîmbetul inocent re­flectau fericirea și puritatea prin toți porii. Acea fetiță m-a făcut printr-o simplă privire să mă transpun în lu­mea ei fermecată, unde răul, grijile de adult în devenire și problemele nu au ce căuta, doar fericire în starea cea mai pură. M-a făcut să îmi amin­tesc de cortul cu pături făcut strategic, unde eroii mei preferați prindeau via­ță, iar eu jucam mereu rolul prin­țesei care trebuia să fie salvată de Făt-Frumos ce sosea eroic pe un cal. M-a făcut să îmi amintesc de dese­ne­le animate ce rulau în fiecare sîmbătă și duminică dimineață și ca­re erau așteptate cu mare entu­zia­sm, de înghețata sau ciocolata pe care trebuia să o cîștig în schimbul unei sarcini pe lîngă casă și de jo­cu­rile minunate unde ne murdăream exact cînd mama ne schimba în hai­ne curate și mai apoi venea după noi seara tîrziu să ne ia acasă.

Am revăzut-o după mulți ani. Aceeași ochi mari acum acoperiți cu fard, dar zîmbetul încă era același. Bagheta magică era transformată acum într-un telefon de care nu se dezlipea, iar rochița roz s-a transfor­mat în haine moderne asortate cu pantofii și geanta. Prințul a deve­nit un băiat drăguț cu ochii albaștri, ca­lul alb într-o mașină.

Doar zîna bună este aceeași, care o așteaptă aca­să, pentru care ea este singura prin­țesă din lume, aceeași care pînă nu demult purta o co­ro­niță și se lupta cu zmeul.

de Beatrice JURAVLE