Căutînd gramatica unde nu-i

Cîndva, învățătoarea ne spunea că scrisul din caietul nostru e oglinda su­fletului. Dacă agramații ar mai cre­de asta, nu ar mai strivi gramatica cu in­­diferență, de frică să nu se prindă tă­ciunea de sufletele lor. Epidemia cuvintelor a început prin sms-uri, a­poi a continuat pe Yahoo Messenger, iar mai tîrziu pe Facebook. Poți da vina pe butoanele mici de la acel Nokia al­bastru, pe care jucai Snake pînă pri­meai un mesaj înapoi. Ți se părea că re­dactezi un roman dacă nu apelai la prescurtări, iar despre diacritice nici nu mai vorbim.Virgulițele și că­ciu­li­țe­le stăteau cuminți în abecedarul pră­­fuit. Limbajul sms-urilor se transforma ușor în niște inscripții egiptene, fiindcă scriai mai mult cu cifre decît cu litere.

Unii se plîng că nu au timp de vir­gule și cratime, în loc să admită că nu știu unde le este locul, și, pînă la ur­mă, pentru ei contează ce scrii, nu cum. Al­ții seamănă minusul din matematică în propoziții după fiecare două-trei sin­tagme. Și pentru ca pilda se­mă­nă­to­rului să se împlinească, minunile de linii orizontale nimeresc în pămînt pie­tros, răsărind „frumoas-o”, iar din să­mînța căzută lîngă drum apare un „mie dor de tine”. Dacă altcineva nu îm­prăștie cratime cum are chef și în loc de roman este „român”, nu în­seam­nă că e și deștept. Gramatica asta e ceva pe care o folosesc țanțoșii ca să arate ei că sînt mai buni decît tine, cînd, de fa­pt, vor doar să te aburească. Pe a­locuri, este un dram de dreptate, pentru că unii funcționari au demostrat teorema potrivit căreia o diplomă nu-ți pune DEX-ul în cap. Cîțiva dintre ei „con­tinuă în continuare” să aibă „succesuri” „ca și miniștri”, iar cei care au stat la conducere „o perioadă de timp” ne „vroiau decît bine”.

Atunci cînd te îmbeți cu pleo­nas­me și conjucții, să știi că tăcerea chiar te face să rămîi fi­lo­sof. Un oarecare mai poate avea scuză, dar cînd ești în costum și ai pretenții… Celor care transformă cuvinte­le în­­tr-un bal mascat, ar trebui să li se dea cu porția: și cratime, și conjuncții, în­să diacritice sînt destule că nu prea se mai cumpără. Pî­nă la urmă, agra­ma­ții e și ei oa­me­ni.

Antonela TĂNĂSELEA