Amintiri cu femei

Cînd am mers pentru prima da­tă la școală mama mi-a spus că dacă mă supără cineva să-l înștiințez pe pa­pa. Iar papa nu mi-a spus nimic. Nu i-a dezertat măcar un cuvînt din tăcerea-i părintească nici mai tîrziu, cînd a fost chemat la școală pentru că am prins în ușă capul unui băiat dintr-o clasă mai mare, băiat care-a încercat să mă supere, însă n-a re­u­șit să ajungă mai departe de cîteva în­jurături.

Țin minte ochii lui papa ca­re luceau a mirare atunci cînd în­vă­ță­toarea făcea aluzie că doar „fe­ti­țe­le needucate au așa un comportament”. Luceau a mirare și mîndrie.

Tot pe atunci urmăream șe­din­țe­le deschise din Parlament, îmi plă­cea să stau cu ochii pe femeile din po­litică. Iar cînd cineva mă întreba ci­ne e bunica mea, eu spuneam că „lu­crează ca președinte”, pentru că ea nu ieșea din casă nearanjată sau prost îmbrăcată, o știau și o salutau res­pec­tuos aproape toți oamenii și îi ce­reau sfaturi. Dacă mă lua în oraș, chiar și printre sute de oameni nu puteam să o pierd. Ținutele ei fie de culori pastelate, fie cu imprimeuri florale sau nuanțe solide erau punctul meu de reper.

Îmi amintea mereu de acele fe­mei care se arătau pe ecranul televi­zorului. Doar că părul bunicii creț și bogat prins în coc și acoperit de o bas­ma de mătase îmi dădea de în­țe­les că ea e diferită de cele cu părul a­ranjat, în sacourile cărora era în­fip­tă cîte o broșă aurită sau cu perle si­defate. Însă vorbea la fel ca ele, ros­tea cuvintele cu grația unei urme de fier în vocea sa. Fier moale, cu gustul înțelepciunii unei femei.

Acum nu le mai văd la fel de e­legante și autoritare. O fi de vină mo­da nouă sau ucenicia fetițelor educate care renunță la sacourile incomode pentru a rezista arșiței. Cert e că eroinele de odinioară dispar, doar pe bunica o văd mereu cu capul în­velit în mătase de culoarea tran­da­fi­rului pal.

Daniela VORTOLOMEI