Alice e cu capul în nori

Mi-ar plăcea să alunec undeva într-un hău în­de­păr­tat, de preferat să fie la câțiva ani lumină, să fie un în­tuneric continuu, de unde niciun ochi de muritor să nu vadă că abisul e atît de aproape. Și nici să nu îmi știe nimeni pasul ușor țopăit, sprijinit mai mult pe un pi­cior de lemn de nuc. Da, acolo o să fiu, zăcînd le­ne­șă în Țara Minunilor eterne.

Deja mă imaginez călcând pe urmele primei fe­mei care a fost vreodată lansată într-o aventură de o a­semenea măreție intergalactică. Numele de cod e Alice și se spune că încă și acum își mai petrece vremea prin tunelurile subterane atemporale. În acea vreme era cam verde de crudă, dar singurele lucruri care con­tau, de fapt, erau drăgălășenia nativă și pre­dis­po­zi­ția de a încerca tot ce îi răsare în cale, de la sticluțe ma­­gice, elixiruri și pînă la a urma iepuri cu talente de i­luzionist.

Eu nu vreau de astea, mă mulțumesc cu apă la tot pa­sul, cît să-mi fac destulă limonadă și să nu mă mai în­curc de garduri de sârmă ghimpată, puse la orice colț de graniță. Visul meu e să admir de la o distanță fru­moasă răsăritul pe planeta roșie. Trebuie doar să mai conving pe cineva să meargă. Dar știu sigur că dacă mă bag pe sub pielea ta, te-am și făcut să îți pre­gă­tești bagajele și să îmi iei niște lămâi. E o chestiune de gusturi dacă vrei să îți faci ceai, iar la dreapta ta să stea un pălărier nebun și să îți mai cânte o romanță des­pre astre, poate chiar Luceafărul integral, pus pe ritm de nu-mă-uita. Am înțeles că vremea e frumoasă în pe­rioada asta.Vom avea timp berechet pentru toate, de la găsit comori arheogice, până la ore regăsite pe pla-jă, îngropate în nisip amestecat cu praf de stele și pulberi de dorințe.

Îți trimit azi cu întârziere scrisoarea, bănuiesc că îți va părea ciudată data, dar îți trimit din viitor. O veveriță cu un joben ciudat mi-a sunat la ușă și nu am putut să o refuz. Restul poveștii îl găsești ascuns în memorie.

de Bianca Vieru