Un oraș cît o duminică

Lleida e făcută să fie gazdă. Ca prietena mea din copilărie pe ca­re, deasupra ceșcuțelor de ceai goa­le, o bănuiam că n-are altă me­ni­re decît aceea de a aștepta toată zi­ua musafiri. Că nu va avea alte idea­luri decît să primească cvasi­străini în sufrageria ei crem, dol­do­ra de mobilă asortată și parfum de gardenie. Că-i va îmbrățișa pe fie­care cu brațele ei lungi și le va fa­ce complimente neaoșe, cu mî­na sprijinită delicat pe umerii vreu­­nui bibelou.

Lleida se simte bine doar cînd e admirată, și-i simți țanțoșa mă­gu­lire în tremurul clopotului din turnul catedralei Seu Vella. Nu­mai că nu-s eu musafirul pe care și-l dorește ea, pe mine nu ma im­pre­sionează draperiile fără încre­ți­turi, cu aceeași moliciune ca a co­vo­rului. Nici floricelele brodate pe marginile ceștilor din porțelan. Nu astea au făcut-o Lleida mea. Ci macaralele care scîrțîie cît e ziua de lungă, în sintonie cu pi­ca­merul care sparge trotuarele, pen­tru a fi înlocuite cu dale gri, de pia­tră; clădirile tot una și una, pur­tînd același machiaj, de parcă și-ar fi primit tencuiala în același an, de la același meșter; balcoanele căp­tu­șite cu perdele grele, de aceeași cu­loare, prinse cu grijă în falduri, să nu le umfle vîntul; străzile fine ca fundul unui bebeluș și cla­xoa­ne­le care se încăpățînează să nu se ape­se, deși aici semaforul ține cam cît Paștele, trei zile.

Adopție cu cîntec

Lleida mea mai are duminici cu soare și străzi ale negrilor, de­cu­pate parcă din filmele america­ne, cu muzica lor la maxim, stre­cu­rată din frizerii cu scaune de mu­șama; străzile acelor negri că­ro­ra le e suficient să le zîmbești doar pe jumătate pentru a-i face să se întoarcă din drum, să-și lip­eas­că pe față un zîmbet de trei ori mai larg și mai alb și să te întrebe: „Guapa, che tal?” (n.r. – „Fru­moa­so, ce faci?”), și nu pentru c-ai fi tu răpitoare, ci pentru că poate-poa­te-i ajuți cu ceva; dame mă­runțele trecute de prima fru­mu­sețe, dar care ies cochete la pro­menadă, asemănătoare una cu al­ta, de parc-au crescut toate în același cartier, cu același coafor și magazin de haine la colțul stră­zii. Lleida mea mai are ploi mă­run­te și dese, care lasă orașul lu­ci­os, fără noroaie, fără bălți, doar si­lu­ete cu fulare trase pe nas, mer­gînd repejor, cu spinarea arcuită ca un semn de întrebare; berze co­co­țate într-un picior pe stîlpi de te­legraf, înfoindu-și burțile albe cu ciocul; un rîu, Segre, cu ma­lu­ri­le bălțate de căței și rățuște.

Dar Lleida mea e a mea și dintr-un alt motiv. În brațele ei lungi a primit români, români mulți, des­pre care aș scrie cu jena cli­șe­e­lor. Noroc că, oricum, uite, se ter­mină textul.

Laura BABAN (Spania)