Teii de pe strada Steluței au aromă de Copou

De o săptămînă au înflorit teii pe strada Steluței, pe strada mea. Nu sînt mulți, cred că cel mult patru co­paci înmiresmați, dar sînt de ajuns ca să-mi ia mințile de fiecare dată cînd trec. Sînt doar pe o parte a stră­du­ței, iar cîteodată se mai agață cîte un co­pil, în joacă, de ramurile lui. Sau șleam­păta tanti Suzana ca să strîn­gă și ea de ceai la iarnă

Dacă închid ochii, mirosul nău­citor al teilor de pe strada Steluței mă teleportează pe Copou, după o ră­pă­ială de vară. Fix cînd aroma este mult mai intensă, de-a dreptul înnebuni­toare.

Ultima oară am văzut Copoul a­cum trei ani. Am stat cel mult o oră. Am fost cu treabă. Grabă mare. Am urcat pînă la Universitate, iar Co­po­ul l-am privit doar din mașină, mai mult la semafor în Fundație. Cu dor am privit, în viteză, fiecare loc, fie­care tei.

Rapid, cu gîndul, am făcut și o plim­bare pînă în parc, am tras adînc în piept mireasma teilor, m-am o­prit pe o bancă, așa cum făceam al­tă­dată, și am citit două pagini dintr-o nu-știu-ce-carte. Cu gîndul, fac as­ta destul de des.

Cu toate că n-am stat atunci nici preț de o cafea, o bucurie enormă mi-a strivit pieptul că abia mai pu­team respira, emoțiile mi s-au adu­­nat ghem în gît pînă aproape că m-am sufocat cu lacrimi. Aproape că eram ca un copil care arată cu de­ge­tul spre lucruri închipuite. Cine ar fi putut să înțeleagă bucuria mea? Poa­te doar bătrînii tei ai Copoului. Poa­te ei să-și mai fi aminitit de fetița aceea oacheșă care a pășit de mii de ori pe caldarîmul de la poalele lor. Poate cu ei aș fi putut împărtăși, muțește, amintirile dezordonate ca­re-mi veneau în cap. Lor aș fi pu­tut să le spun ștrengărește: „Îți aduci aminte cînd…?” și să înceapă cu toții să rîdă, în complicitate cu amin­tirile mele. Și eu cu ei.

Cît de absurde ar fi toate amin­tirile mele și cît de absurd ar fi do­rul meu de Iași fără tei! Cît de absurd ar fi Copoul dacă în locul teilor ar apă­rea palmieri, sau poate salcîmi ja­po­nezi, așa cum s-a întîmplat pe bule­vardul Ștefan cel Mare.

Nu sînt împotriva dezvoltării pei­sagistice a Iașului, nici măcar nu am buletin de Iași. Dar mă tem că dom­nul primar nu face altceva de­cît să taie rădăcinile simbolurilor Co­po­ului și chiar al orașului, pînă la ur­mă. Și asta fără să țină cont de nimic. To­tuși, sper că domnia sa a fost sfă­tu­it în această cruciadă împotriva tei­lor de un specialist dendrolog sau mă­car de un peisagist.

Am înțeles că teii de pe Ștefan cel Mare stricau priveliștea, dar teii de pe Lascăr Catargi ce vină au a­vut?

Nu știu de ce nu-i plac domnului primar Gheorghe Nichita teii, dar sper să se oprească pînă ajunge și la Teiul lui Eminescu.

Oana BALAN