Cum au consumat politicienii hîrtie

În ultimele două săptămîni, îi ve­deam în fiecare zi la gura de me­trou. Cei mai mulți n-aveau mai mult de 24 de ani, iar pe chipurile lor schi­monosite de oboseală și căl­du­ră, numai politică și îndîrjire electo­ra­lă nu citeai. Le-am refuzat de fiecare da­tă promisiunile – tipărite pe hîr­tie lucioasă sau cerată – chiar dacă mai veneau cu cîte un pix, calendar (ci­ne naibii mai are nevoie de un calendar de hîrtie?) sau nu știu ce alte ob­ie­c­te de papetărie.

Într-o zi ploioasă, am refuzat pînă și umbrela pe care mi-o ofereau, călduros, puștanii unui alt par­tid. Unii tineri erau mai creativi și făceau mici glume, alții mai ecolo­gici se îmbrăcau în brazi, de zi­ce­­ai că sînt odorizantele de la ma­și­ni, și-ți ofereau alte promisiuni. Ti­pă­rite tot pe hîrtie lucioasă.

Așa am vrut eu să protestez în fa­ța neroziilor campaniei electo­ra­le. În primul rînd, aceste sînt al nai­bii de prost gîndite; nu m-au a­tras planurile de campanie scrise gre­șit gramatical, care țipau în sem­ne de exclamare sau unde grafici­a­nul a uitat să-și ridice degetul de pe Ca­ps Lock. N-am vrut să văd po­li­ti­cieni decupați în Adobe photoshop de-o mînă suferindă de Par-­k­in­son sau afișe scrise cu „pt” în loc de „pentru” și „s4” în loc de „secto­rul 4”. De sloganuri nu ne legăm, sî­nt unii mai buni care se ocupă de a­cest amănunt, dar de primari gos­po­dari și oameni care continuă ce au început (dar ce-au început, mai e­xact?) ne-am pricopsit pe toate pa­nourile și clădirile. Parcă am fi vo­tat prietenii lui Moromete din poiana lui Iocan.

Tot în semn de protest personal, nu m-am implicat în nici o dis­cu­ție, fie ea la cafea, pe Internet, în lift, cu nimeni. N-am vrut să vor­be­sc despre partide, pentru că nu am sim­țit nici o urmă de ideologie, pe­se­mne c-au devenit ambidextre; m-am ferit de comentarea planurilor acestora, pentru că semănau mai de­grabă a listă de cumpărături scri­să de-o gospodină în capot înflorat. N-am zis să apelăm la calm și ra­ți­u­ne, poate nici la bun simț, dar mă­car să fi renunțat la acea ură pe ca­re politicienii o emanau din toți po­rii. Am simțit o ură viscerală, a­proa­pe patologică, de-mi aducea a­min­te de Jack Torrance, din Shining-ul lui Stanley Kubrick. Alegerile s-au transformat într-o răzbunare pu­ră și distructivă, iar dezbaterile, și a­lea puține la număr, aduceau a hăr­țuieli de la colțul blocului.

Poate că Nicușor Dan era un nou suflu, oricît de clișeistică ar fi a­ceastă exprimare, însă se pare că oa­menii au decis că va eșua, îna­in­te de-ai da șansa eșecului. Au ieșit a­celeași marote, pînă la urmă, vor­ba unui coleg de-al meu, poate că su­ferim de sindromul Stockholm. Mie doar mi-a lipsit decența, eu de asta am protestat. În plus, au con­su­mat prea multă hîrtie.

George GURESCU