TVR: desființăm sau reformăm?

În definitiv, de ce-ar trebui să avem o televiziune publică? Doar pentru că există de mai bine de 50 de ani? Sau pentru că toate țările europene au așa ceva? Dacă tot a ajuns la o datorie atît de mare, n-ar fi mai ieftin s-o desfiin­țăm, să-i vindem activele și, din banii ob­ți­nuți, să instalăm televiziuni de jucărie în toate școlile, ca să învețe elevii pa­triei cum se fac emisiuni? (Căci, dacă tot vrea dl. Ponta să instaleze wireless în toate școlile din banii obținuți pe li­cen­țele de telefonie mobilă, de ce n-am extinde metoda?…)

TVR a ajuns, practic, într-un fel de „inexistență”, chiar dacă emite în continuare. Pentru un simplu cetățean, e greu de înțeles ce se întîmplă. TVR Info și TVR Cultural au fost închise. Au­dien­ța a scăzut și mai mult. S-a decis tes­ta­rea angajaților pentru a stabili cine vor fi cei 872 care vor fi dați afară, dar deocamdată „examenul” se amînă. Curtea Constituțională a declarat neconstitu­țio­nală actuala conducere, dar conducerea funcționează bine mersi. Valentin Nicolau, membru în Consiliul de Ad­ministrație, a publicat o scrisoare de­vas­tatoare la adresa actualului pre­șe­dinte, Claudiu Săftoiu, numindu-l „gro­parul TVR” – ceea ce arată că, oricît s-a străduit majoritatea USL să creeze un Consiliu „monolitic” format din oa­meni obedienți, n-a reușit. Salariații au început să protesteze și au intrat chiar în greva foamei.

Cam astea sînt faptele. Comen­ta­riile sînt, evident, de toate felurile. Unii cred că toată tevatura e un plan bine pus la punct de diabolicul Dan Voiculescu pentru a scăpa de un concurent de pe piața audiovizualului și a-și ridica, astfel, Antenele: dacă TVR se prăbu­șeș­te, unii angajați ar putea fi luați mai ieftin de trustul Intact (sau de altele), publi­ci­tatea s-ar duce tot într-acolo etc. Aș spune că acestea sînt mai degrabă niște consecințe – e greu de demonstrat că a croit cineva un astfel de plan, iar de teorii ale conspirației e plin în jurul nostru… Alții fac teorii liberale despre cum e cu piața și cu legitimitatea unei televiziuni la care toți cetățeni plătesc abonament, dar foarte puțini se uită. Ce­ea ce e foarte corect dacă sîntem consecvenți și aplicăm principiile pieței pî­nă la capăt. Dar ca să fim consecvenți ar trebui să punem în discuție, „la pa­chet” cu raportul între costuri și audiență, și sistemul de numire a conducerii, care de ani întregi se face după algoritmul politic, nu după competență. Așa încît, după ce atîta vreme TVR nu a avut par­te de un management eficient, e ri­di­col să aplici brusc și sever principiile pieței, decretînd că audiența trebuie să fie „farul călăuzitor” în aplicarea re­for­mei. De altfel, povestea asta cu audien­ța s-a tot manipulat de cîte ori a venit vorba de TVR (dar nu numai): cine a vrut să desființeze o emisiune (eventual neconvenabilă politic) sau să schimbe vreun șef, a invocat audiența slabă și gata; cine a vrut să mențină o emisiune slabă (dar convenabilă) sau vreun șef „prieten”, a invocat „interesul public” și l-a „argumentat” cu bla-bla-uri, chiar dacă audiența era slabă. Jocul ăsta la do­uă capete a permis aproape orice ma­ne­vră, după caz. Dar cu atît mai mult nu e în regulă să te uiți, azi, pe audiențele de săptămîna trecută și să faci pe reformatorul ori să comentezi sarcastic prin ziare cum e cu „politicile publice” în materie de TV.

Pe de altă parte, e limpede că e ne­voie de o reformă. Dar ea trebuia să în­cea­pă de mult, prin revizuirea legii de funcționare și prin găsirea unei formu­le manageriale eficiente, care să plece de la un lucru clar, exprimat în diverse di­rective europene și validat de experiența din alte țări: televiziunea publică e necesară ca alternativă la televiziuni­le comerciale, pentru a echilibra spa­țiul public și pentru a produce/difuza con­ți­nuturi (educative, culturale, sociale, informative) care nu sînt acoperite de televiziunile orientate spre profit. E adevărat că toate televiziunile publice din Europa au avut de suferit după liberalizarea pieței TV, dar societățile se­rioase au avut dezbateri substanțiale des­pre rolul lor și au găsit soluții de ada­p­ta­re. Noii corifei de ocazie ai libertății pieței nu trebuie să uite că reperul mondial în materie de TV este în continuare o televiziune publică: BBC. So­cietatea românească însă a ratat – ca și în alte domenii – și dezbaterea se­ri­oa­să, și reforma postului public TV. (În schimb, Radioul public o duce bine: acolo oa­me­nii și-au făcut treaba, SRR nu are pierderi financiare, iar programele sînt cum trebuie.) În încurcătura actuală, să vii cu „principii” de piață după ce atîția ani totul a băltit e cel puțin neadecvat.

Ce-ar mai fi de făcut? În nici un caz cîrpeala pe care o face actuala (?) conducere. În comisiile de evaluare a an­ga­jaților au fost introduși politicieni și foști șefi ai TVR: adică vrei să pui to­tul „pe baze noi” apelînd la unii dintre aceia care au contribuit la dezastru?… E complet stupid, nici nu merită discutat așa ceva. și atunci? Atunci, nimic. O să se rezolve cumva bîlbîiala constituțională legată de Consiliul de Ad­mi­nistrație, haosul va continua, datoriile vor fi rezolvate în vreun fel (s-a mai vă­zut asta la televiziunea publică italiană RAI, acum cîtăva vreme, cînd statul pur și simplu a „absorbit” datoria), dar TVR tot nu va deveni ce trebuie. Nici măcar ca jucărie politică bună de fo­losit în campanie nu mai prezintă in­te­res: acum, jocurile politice se fac la te­leviziuni private. Ar putea fi cu ade­vă­rat salvată și pusă pe picioare dacă ar lup­ta pentru ea propriii profesioniști; dar aceștia tac, așteaptă „să se aranjeze cumva” – ați văzut vreuna dintre vedetele TVR luînd poziție publică pentru apărarea instituției?…. Sau dacă ar avea susținerea publicului, a „socie­tă­ții civile” – în virtutea grijii pentru „in­ter­esul public”. Dar mai e preocupat ci­ne­va de interesul public, în afară de cî­teva mici grupuri sau ONG-uri care își fac treaba, dar nu le mai dă aproape nimeni atenție? Așa că s-o desființăm. Poporul se distrează destul cu televiziunile priva­te, iar educația civică se face la televiziunile „de știri” în compania unor mari trăncănitori ai neamului, care au opinii ferme despre orice. Iar dacă po­porul e fericit și se distrează, ce ne mai trebuie?

Mircea VASILESCU

Text publicat în revista „Dilema veche”, nr. 452, 11-17 octombrie 2012