Revoluția din 1989 și recîștigarea normalității

În opinia mea, principalul merit al revoluțiilor din 1989 a fost acela de reinstaurare a normalității sociale. Această idee, în sine, poate părea riscantă – pentru că re­vo­lu­țiile, dimpotrivă, sugerează mai cu­rînd o ieșire din normal. Și totuși, re­vo­luțiile anticomuniste se sustrag acestei logici – din motivul (pe care eu îl consider evident) că tocmai regimul comunist reprezenta o ex­cep­ție de la normalitatea socială.

Într-o carte recentă, Michael Meyer – care în toamna lui 1989 era corespondent al revistei Newsweek pentru Europa Centrală și de Est, Balcani și țările baltice – povestește cum, la o întâlnire cu premierul maghiar Miklos Nemeth, acesta, ca dovadă a bunei sale credințe (po­li­ti­ce) ar fi luat de pe birou un exemplar din Constituția Statelor Unite și i-ar fi spus ziaristului „Rețineți ce vă spun, aceste principii vor fi peste 9 luni și ale noastre”. Era o declarație de principii – anume că nu există democrație originală, ci există doar un set de principii obligatorii ale democrației, la care poți adera sau nu.

La fel în Rusia: imediat după vic­toria sa, în 1991, Boris Elțîn declara că scopul său este de a face din țara sa una „normală”: adică una de­mocratică, capitalistă, angrenată în sistemul occidental. Ulterior, ace­lași președinte a bombardat (în oc­tom­brie 1993) Parlamentul din Moscova și, de atunci mai departe, a in­sistat pe ideea că democrația din Rusia va fi, cel puțin o vreme, una „originală”, adaptată situației, tra­di­ției, realităților rusești.

Nu altfel stăteau lucrurile în România. Într-o zi de octombrie 1989, Dan Marțian mi-a oferit una dintre cele mai mari surprize imagi­na­bile atunci. Ca student în anul II al Facultății de Istorie din Bu­cu­rești, tocmai începusem (cu profesorul D. Marțian, alături de alți cca. 10 colegi) un fel de cursuri de Statut al PCR – motivul fiind acela că noi, studenții care în anul I al facultății avusesem media între 9 și 10, urma să fim făcuți în câteva luni membri de partid. La una dintre discuțiile insipide și pline de clișee pe care le-am avut, săptămînal, în acea toamnă, Marțian a avut o ie­și­re spectaculoasă.

Cum un coleg tocmai îi reda, mașinal, ideile privind rolul conducător al partidului (unic, n.m., AC) în societate, Marțian a intervenit calm și a spus că (simplific) ni­me­ni nu poate spune care este nor­ma­­litatea ideologică din moment ce alte partide frățești din țări vecine deja sunt pe cale să experimenteze sisteme cvasi-pluripartide etc. Peste câteva săptămâni am fost surprins să-l văd pe profesorul Marțian în spatele viitorului lider Ion Iliescu; azi nu mai sunt deloc surprins, ba chiar am convingerea că, în măsura în care a existat un „complot” premergător revoluției din decembrie, Marțian (și Iliescu ș.a.) a fost parte din el.

Bineînțeles, fiecare dintre aceste „normalități” – a lui Miklos Ne­meth, a lui Boris Elțîn sau a lui Dan Marțian – arăta inevitabil altfel. Tocmai diferența acestor varian­te de „normalitate” explică viteza di­ferită cu care aceste state s-au apro­piat de Occident și de standar­de­­le acestuia.

Adrian CIOROIANU