Răul nu mai e acolo

La începutul anilor ’90 multă lume credea că o lege a lustrației ar fi fost o soluție la problemele din Ro­mânia și că neadoptarea ei per­mi­tea nomenclaturii din eșa­loa­nele doi și trei să rămînă la putere. Evi­dent, no­menclaturiștii se te­meau că o ase­menea lege le-ar afec­ta in­te­resele și se opuneau. Scepticii spuneau încă de atunci că în practică, măsura nu i-ar îm­piedica pe foș­tii comuniști și se­cu­riș­ti să ma­nevreze puterea.

Astăzi există destui oameni ca­re con­tinuă să fie de părere că o lege a lus­trației e necesară. Șeful asociației de revoluționari 21 De­cem­brie, Teo­dor Mărieș, a re­nun­țat la greva foa­mei numai du­pă ce i s-au dat asi­gu­rări că acest proiect va fi adoptat. Omul e consecvent cu ideile pe care le sus­ține de 20 de ani. Pe de altă parte, fostul președinte Iliescu se îm­po­trivește și astăzi acestei idei, așa cum a făcut-o de la revoluție în­coa­ce. Tot consecvență se cheamă.

Dar, dincolo de consecvențele ci­vice și politice, realitatea s-a schimbat. Dacă acum două decenii am fi avut pe cine lustra, astăzi, e­fec­­tele unei astfel de măsuri (presu­pu­nînd că s-ar aplica în mod corect) ar fi egale cu zero. Mai mult, dacă ime­­diat după revoluție, socie­ta­tea ro­­mânească ar fi avut, poate, în­drep­­tă­țirea să bareze accesul la fun­c­­ții po­litice tuturor celor legați de ve­­chiu­l­ regim, printr-o măsură apli­ca­bilă în grup, astăzi ar fi de dorit să discernem mai exact, să judecăm fie­­ca­re caz în parte cu instituțiile con­­­sa­­crate ale unui stat democratic, nu cu instrumente ex­cep­ționale. Acum e ceva mai lim­pe­de că nu ori­ce no­men­claturist era neapărat un vi­­novat, după cum s-a constatat și că sim­pla neapartenență la structu­ri­le de putere ale vechiului regim nu e, în sine, o garanție de onestitate și com­­­pe­­tență.

Și pentru ca ciorba să fie completă, să amintim că printre ini­ția­to­rii din 2005 ai acestui proiect (care in­tră abia după cinci ani în discuția Par­la­mentului) se număra și o fos­tă co­la­bo­ratoare a Securității, care făcea po­­litică la nivel înalt.

E adevărat că, în general, no­men­­clatura comunistă a făcut mult rău, timp de decenii. Identificarea aces­tui rău și-a avut punctul culminant la revoluție. Atunci au înțeles pînă și cei mai naivi dintre români de unde le veneau necazurile. O ob­ser­vație a filozofului francez Denis de Rougemont arată însă că în mo­men­tul în care crezi că l-ai des­co­pe­rit pe Diavol, el tocmai s-a mutat în altă parte. Din acest unghi de ve­de­re, o actuală (re)demonizare a celor care au condus România î­na­in­te de 1989, nu poate apărea decît ca o di­ver­siune prostească.

Andrei MANOLESCU