Masculii alfa ai actualității internaționale

În anul 2011, într-un volum care se nu­mea Epoca de aur a incertitudinii, am încercat să(-mi) explic unele dintre tendințele în curs ‒ printre care personalizarea politicii mondiale și aplecarea sa spre spectacolul tactic în da­una unei strategii de perspectivă. Ob­ser­va­ți­ile care urmează sînt cele ale unui autor și pro­fesor de Istorie ‒ ele nu implică nici una din­tre instituțiile cu care am fost sau sînt a­so­ciat.

Una dintre aceste tendințe este contura­rea unui tip de lider pe care l-am putea nu­mi masculul alfa al politicii: adică liderul for­te, care-și delimitează teritoriul și îl extinde acolo unde nu întîmpină rezistență, chiar u­ne­ori intrigat că o opoziție poate exista. De e­xemplu, analizați stilul unor lideri nes­pec­ta­culoși, gen Donald Tusk (Consiliul E­u­ro­pean), sau Jean-Claude Junker (Comisia Eu­ro­peană), sau Ban Ki-Moon, ex-secretar ge­ne­ral ONU etc. Aceștia din urmă par șterși da­că îi compari cu masculi alfa politici gen Vla­di­mir Putin, Recep Tayyip Erdogan, Xi Jin­ping, Viktor Orban sau, mai nou, Donald Trump. Desigur, ideea de mascul alfa e doar o metaforă ‒ în definitiv, un lider precum Ma­rine Le Pen intră în această nișă: com­pa­ra­ți, bunăoară, stilul exploziv marca Le Pen cu stilul aparent placid al Angelei Merkel. Cu toții știm că apele liniștite sînt deseori mai adînci, după cum Istoria a arătat că liderii a­parent liniștiți sînt adesea mai eficienți. Pe termen scurt însă, cei care dau titluri pri­me­lor pagini sînt acești politicieni alfa.

O observație de bun simț privește di­fe­ren­țele dintre ei, desigur ‒ care țin de so­ci­e­tă­­țile în care activează, de cultura politică a me­­diului în care au apărut ș.a.m.d. Trump sau Putin sînt diferiți între ei, la fel Xi Jin­ping sau Er­do­gan. Nu-i încurajez pe cei care îi pun pe toți în a­ce­e­ași oală, pentru că o sim­pli­fi­ca­re de acest gen sigur fal­si­fică realita­tea. Nu cred că au dreptate cei care văd în Putin un al doi­lea Stalin, nici cei care-l acuză pe Donald Trump de fascism ‒ du­pă cum, pe cea­laltă parte, nu cred că e o i­dee benefică nici atunci cînd președintele Er­do­gan acuză Germania sau Olanda de fascism sau nazism. Toate aceste etichetări au e­fect de bu­merang ‒ ele afectează de­o­po­tri­vă pe cei care le lansează ca și pe destinatari, pe­n­­tru că im­pactul, pe termen lung, va fi toc­mai decredibilizarea actului politic. Într-o lu­­me în care toată lumea acuză pe toată lumea nu e­xistă cîștigători win-win pe termen lung, ci doar învingători de etapă într-un joc cu su­mă nulă.

Care pot fi consecințele acțiunii acestor masculi alfa ai politicii?

În primul rînd, i) ei par a fi animați de i­de­ea „my country first”, ceea ce în sine nu e un lucru rău, doar că binele sau răul (și) aici de­pind de doza cu care acest precept e pus în practică; această primă idee conduce la ii) preferința liderilor de acest tip pentru în­țe­le­gerile bilaterale, în dauna instituțiilor multilaterale pe care s-a bazat politica in­ter­na­ți­o­na­lă după 1945; ca o consecință, iii) instituții precum ONU, UNESCO etc. pot fi, printre astfel de înțelegeri bilaterale, afectate tocmai într-o vreme cu echilibre în schimbare, cînd este mai mare nevoie de ele. Apoi, o altă consecință poate fi iv) amplificarea po­pu­lis­mu­lui politic în dauna doctrinelor tra­di­ți­o­nale, adică apetența pentru promisiuni care nu-s de dreapta sau de stînga, ci culeg din fi­­ecare par­te ceea ce electoratul vrea să audă. La fel, v) politicienii de tip alfa anunță apă­ra­rea tra­di­țiilor ‒ ceea ce, iarăși, în doze rezonabile nu e rău, doar că aici cutia Pandorei e me­reu la îndemînă, iar cel care o deschide poa­te avea surpriza să vadă că, într-o societ­a­te di­na­mi­că, tradițiile însele pot intra în conflict unele cu altele (vezi dezbaterea privind în­semnele sau vestimentațiile religioase etc.). Apărarea tradițiilor cere un travaliu delicat, o finețe fă­­ră de care se creează o problemă mai mare de­cît cea care, aparent, e soluționată. Apoi, vi) mulți lideri alfa reactivează, deseori, a­de­vă­ra­te teorii ale conspirației, în care pre­supuse „a­menințări” din afară sau din interior pun în pericol țări prezentate ca niște ce­­tăți sub a­se­diu: NATO, güleniștii, finanțistul Söros, bi­ro­crații de la Bruxelles etc., galeria „conspiratorilor” pare a fi în creștere în zi­le­le noastre ‒ ceea ce nu ajută corpul electoral să în­țe­lea­gă realitatea, ci doar să o schematizeze în cli­șee. În fine, vii) masculii alfa ai po­liticii pot fi niște tacticieni talentați, dar ceea ce rămîne de văzut este înzestrarea lor stra­te­gică. Or, lumea de azi, tocmai pentru că e com­plicată, pare să aibă mai mare nevoie de planuri stra­tegice decît de rețete tactice.
Foarte probabil, nu o să ne plictisim în anii următori.

Text de Adrian Cioroianu, istoric

Sursă foto: Donald Trump și Angela Merkel