Cumințenia pămîntului la psihanalist

Din toată povestea cu achiziția publică a Cu­min­țeniei pămîntului rămînem, într-o palmă, cu 1 million de euro și în cealaltă palmă cu o tonă de inflamări. Vreo jumătate de an, Brâncuși a fost un fel de monedă de schimb pentru o tîrguială ca­re depășește orice judecată estetică. N-am auzit, sau n-am fost eu atentă, pe nimeni să zică: eu do­nez 2 euro pentru că îmi place pur și simplu piatra aia; sau nu, nu donez, pentru că piatra aia mă la­să rece. De parcă la Brâncuși nu ne mai putem ra­porta estetic, Brâncuși nu mai poate fi o afacere de gust (în niciun caz individual), Brâncuși e pretext, vector, suport pentru (alt)ceva. De vreo ju­mă­ta­te de an, am asistat la un business mărunt și la unul colosal, de imagine, de justificative, de instru­men­talizări, de manipulări, de confiscări; de nedu­me­riri, de luări la rost, de critici, de ambiții, de ex­ta­zieri.

Una peste alta, s-au încins spiritele și risipa as­ta de energie e pînă la urmă cel mai mare cîștig. Îmi vine să cred că reușita «proiectului de țară», cum i s-a scris pe frunte campaniei la un mo­ment dat, nu viza – în acest stadiu… al țării – transfor­marea în bani a solidarității din jurul unui pro­iect cultural comun, ci transformarea în solidaritate (în interacțiune pe subiect, în exprimare) a u­mo­rilor, a divergențelor din jurul unui proiect cultu­ral comun. Dacă iei toată povestea la bani mă­runți, vezi că e un pic ridicol: era suficient ca 3 milioa­ne de români să doneze cîte doi euro și Cumin­țe­nia pămîntului ar fi fost a tuturor ce­lor­lalți, 21 de milioane. Pentru că, nu-i așa, cum a spus Dan Per­jovschi, opere de Brâncuși nu mai sînt sau sînt foarte rar de vînzare pe piața in­ter­na­țională, iar de văzut îl poți vedea la muzee precum MoMa la New York și la Centrul Pom­pi­dou la Paris; nu era frumos să-l poți vedea și la MNAC, la Bu­cu­reşti?

În treacăt fie spus, românii care trăiesc la Pa­ris îl au deja pe Brâncuși la Paris – pentru ce s-au apucat deci să organizeze dezbateri pe această temă și evenimente pentru strîngere de fonduri pentru subscripția publică (expoziții cu vînzare prin APAR sau reprezentații de teatru prin Car­tierul latin)?

Și ce l-a apucat pe fotograful Adi Bulboacă să fotografieze, în țară, ființe umane în poziția Cu­mințeniei pămîntului, în cadre dintr-un Cos­ti­nești în paragină? Ce, Cumințenia e vie, nu-i doar o piatră? Și de ce artistul Mircea Cantor a documentat și arhivat timp de 17 ani modul cum a­pa­re Brâncuși pe capace de canal, pe coperta Despre dialectică a lui Marx, Engels și Lenin, desenat pe o colivă, sau în grădina unei terase unde se servește bere, sub forma de poartă a sărutului în miniatură? Toate documentele au fost reu­ni­te în expoziția «Mircea Cantor – La partie invisible de l’infini», deschisă la Atelie­rul Brancusi – Cen­tre Pompidou din Paris pînă în aprilie 2017. Și cum de mai toate vedetele și-au tapetat pagina de Facebook cu diploma de do­nator pentru Cu­mințenie? Și de ce se face ping-pong, peste ca­pul lui Brâncuși, între Ambasada Rusiei și minis­terul de externe al României?

Uimitor cum făptura aceea cu genunchii la gură, abia ro­tunjiți într-un bloc compact de pia­tră, cu sens doar în limba română, a atras, cu for­ță de magnet, diverse fantasme și multiple en­gra­me din imaginarul nostru colectiv. În­cer­ca­rea de achiziționare în comun a Cumințeniei pămîn­tu­lui aduce materie primă pentru des­tu­le capito­le pentru un tratat de psihanaliză colec­ti­vă: naționalismul la români, fetișizarea la români, solidaritatea, narcisismul la români. Tot așa cum spune cîte ceva despre raportul nostru cu ba­nii, raportul nostru cu puterea, raportul nostru cu cultura. Zgîndără niște complexe – validarea dins­pre occident, hîrăiala istorică cu rușii, și subli­nia­ză niște lipsuri – cultura mecenatului, politicile culturale coerente, la fel cum spune ceva și des­pre creativitatea, umorul, autoderiziunea la români.

E o performanță. Dacă nu era încă, Brâncuși are toate șansele să devină un nou Eminescu, «Luceafărul naționalismului postdecembrist». Ca să poți însă demitiza, e obligatoriu să treci mai întîi prin mit. O garanție ar fi: ceva rămîne totuși intact, și e chiar frumos. Piatra, Cumin­țe­nia pămîntului, rămîne la toate rece.

de Cristina Hermeziu, corespondent „Adevărul”