Ce rămîne de împărțit

…e 7 mai 1986, noaptea tîrziu. Finala de la Sevilla s-a în­che­iat de ore bune, românii de la Steaua sînt prima echipă din Est care reu­șeș­te să cîștige Cupa Cam­­pio­ni­lor Europeni. Au fă­cu­t-o în fața Bar­ce­lonei, după 0-0 în 120 de mi­nute și o serie incredibilă de patru pe­nal­ty-uri apărate consecutiv de por­tarul Dukadam. La ho­te­lul ro­mâ­nilor se înființează cî­ți­va ju­că­tori catalani, în frunte cu că­pi­ta­nul Alexanko, pentru a-i fe­li­cita pe în­vin­gători. „Ne-am așezat la un pa­har”, povestește Bărbulescu – „Ba­lamuc” (îl știți, e cel cu „scena trofeului”, prota­go­­nistul sprintului spre Cupa Campionilor).

„Știți cît am avut noi primă pentru finală? 150.000 de dolari. La pauză, președintele ne-a du­blat-o…”, spune mohorît Ale­xan­ko. Românii îngheață cu paharele în mîini. Pe ei îi aștepta acasă un ARO recondiționat… Primul care își revine e „Ba­la­muc”, fundașul de care, cîteva ore mai devreme, nu reușise să treacă nici musca: „Dacă ne spuneați în­a­in­­te, luați voi Cupa și îm­păr­țeam ba­nii…”. Spa­nio­lul face ochii cît ce­pele: „Păi, se pu­tea?”…

O poveste care-și păstrează tîl­cul și acum, la 24 de ani după acel mo­ment epocal, dar singular în is­to­ria fotbalului românesc. Ce s-a schim­bat? Printre altele, valoa­rea mai scăzută a jucătorilor e com­­pen­sată acum de o comunicare mai bu­nă­ între vestiare. Nu se mai pot în­tîm­pla „accidente” precum cel din ’86, jucătorii află, aproape ine­vi­ta­bil, despre even­tua­lele „posibilități” ale adver­sa­ri­­lor.

În România, Steaua a fost, timp de mulți ani, pe post de Bar­ce­lona. Roș-albaștrii aveau de dat, iar alții – de luat. Gigi Becali și-ar mai trimite și acum oamenii prin orașele țării, dar criza financiară i-a devalizat valizele. Ten­ta­ția „împăr­țirii banilor” pare însă ne­mu­­ritoare. Drumul performan­ței îl mai rătăcim, pe celălalt, ni­cio­dată. Stea­ua nu mai are de unde, dar alții n-au sărăcit de tot. Mititelu, pa­­tronul Craiovei, bagă mîna-n foc că banii Clujului i-au încăierat echipa. Ideea șefului de a le lua te­le­­foanele mobile ju­că­to­ri­lor înaintea partidei cu clujenii pu­tea genera o neînțelegere precum cea din ’86. Și, la urma-ur­mei, dacă se poate evita confu­zia…

Dialogul româno–spaniol purtat în acel miez de noapte la Sevilla vorbește despre oameni, despre per­formanțe, despre gra­ni­țe­le dintre culturi și mentalități. Ste­liștii ne-au arătat atunci că sîntem buni. Și că încă nici măcar nu știm cît de de­parte putem ajun­ge. Și tot atunci, doar cîteva ore mai tîrziu, aceiași ste­liști au explicat involuntar de ce, de 24 de ani încoace, nu ne mai atingem de le­gen­­dă.

Cînd ești dispus să-ți vinzi to­tul, in­clusiv gloria (vă aduceți aminte epi­sodul cu mănușile lui Dukadam, de acum cîțiva ani?), trebuie să știi că, în cele din urmă, nu vei mai avea nimic de îm­păr­țit…

Matei UDREA