Aici e Taksim: „Polis yok, problem yok!”

Creștere economică fără precedent în ultimii zece ani pentru Turcia, care a bătut și la porțile UE, fără succes, în­să, momentan. Deși, dacă mă întrebați pe mi­ne, România și Bulgaria ar trebui să se ceară afară, ca la fotbal, și să intre Tur­cia, „după pauză”. A crescut „bogăția” țării, dar nu și echitatea socială. Er­do­gan a cîștigat trei runde de alegeri. Întreabă un turc oarecare, de la șoferi de tir la studenți și de la profesori la ultrașii din galerii: nimeni nu are nici un reproș de făcut premierului din punct de vedere economic. Utima rundă de alegeri, Er­do­gan a cîștigat-o cu majoritate absolu­tă, dar unii se tem tot mai mult de res­tricțiile aplicate alcoolului – printre al­te­le, nu mai ai voie să bei dacă nu ai pes­te 24 de ani – și permisivitatea tot mai mare față de vălul islamic. Turcii o văd ca pe o victorie a islamiștilor asupra ca­racterului laic al republicii, semnul său distinctiv încă de cînd Ataturk a fondat-o în urmă cu 90 de ani.

***

De ce au ieșit turcii în stradă? De ce acum? Sînt manipulați – cum sus­țin unii – de americani, din cauză că Tur­cia și-a achitat integral datoriile la FMI și nu are de gînd să facă altele? Se tem tur­cii să nu alunece spre fundamentalismul islamic al vecinelor de la Est? I s-a dez­voltat într-atît de mult cultul persona­lității lui Erdogan încît deja se crede rege – cum spun alții – și a început să se comporte ca atare? Ce a reușit să-i aducă împreună, pentru prima dată în istoria republicii, pe socialiști și extremiș­tii de dreapta, pe ultrașii Fener, Ga­lata și Beșiktaș, pe bătrîni și tineri, pe studenți și muncitori? Orice ar fi, a în­ce­put pe 26 mai, cînd buldozerele mu­ni­cipalității s-au lovit de un lanț uman care refuza să lase micuțul parc Tak­sim Gezi să dispară sub un nou mall, mascat în reconstrucția garnizoanei militare o­to­mane Halil Pașa Topcu.

***

De cînd au început revoltele din Tur­cia, au început și comparațiile. Turcii, ca indignații din Madrid, ca Occupy din SUA, „o primăvară turcă?”, s-a întrebat media occidentală. Maria Es­pe­ran­za Sanchez, de la TVE, ia interviuri în Piața Taksim. Două adolescente turcoai­ce se chinuie s-o dea pe spaniolă. „Nu vom da înapoi. Nu vom renunța”, spun ele, chinuit, iar jurnalista spaniolă zîm­bește din spatele microfonului înțe­le­gă­toare. „Mai încercăm o dată?”, le în­trea­bă pe fete, dar la final abdică: „Tra­du­cem cu google translate” și rîde, iar turcoai­cele oacheșe rîd împreună cu ea. O în­treb dacă i se pare că are ceva în co­mun mișcarea din Taksim Gezi Park cu miș­carea „15M” din Madrid. „Are ceva de acolo…”, ezită inițial Sanchez, dar ime­diat îmi înșiră diferențele: „Indignații erau, însă, mai bine organizați. Aveau o organigramă, niște atribuții și o agen­dă politică mai clare. Aici mi se par mai haotici, mai dezlînați și mult mai vio­lenți. Indignații s-au caracterizat de la început ca o mișcare pașnică”. Bine ai venit în Balcani, Maria!

Mihai Mateaș, corespondent din Turcia (text publicat pe http://ellun.es/, la data de 05.06.2013)