Cum se nasc păpușile

Păpușile au corpuri din lemn și, de fiecare dată cînd cortina se ridică, încep să se miște. Mișcările lor le poți vedea însă numai dacă, înainte să pui piciorul în teatru, îți lași pe scări, de cum urci, toate nedumeririle și vii pregătit să crezi sincer în poveste. Dac-ai intrat cărînd după tine, vitejește, chiar și-o bucată mică de îndoială, tot ce-o să poți vedea vor fi niște fire care, la fiecare cuvînt rostit, se mută dintr-o parte în alta și cară, în greutatea lor, toată povara unor lucruri lipsite de viață.

Corpul

Ai în față un hol labirintic, într-o lumină ușor întunecată. Zumzetul general te pierde și-ți spui că, fără o voce care să-ți șoptească dinainte încotro s-o iei, ești pierdut. Vocea nu întîrzie să apară și, după primele cuvintele, te-ntrebi de ce îți șoptește atît de încet. E vocea sufleorului și-ți spune să mergi cu pași mici, pînă-n capătul holului și să te duci încotro îți spune mirosul tare de lemn, proaspăt tăiat. Camera largă, fără ușă (sau cu ușa înclinată prea tare într-o parte ca s-o mai zărești) e prea plină de o lumină caldă, care-și face loc prin geamuri și prin culoarea alb-gălbuie a lemnului. În partea dreaptă stau maldăre de culori și înainte ți se întînde o masă plină de capete de animale – un lup, o pisică și-o pasăre uriașă. Încolo, către partea stăngă a lumii din atelier, un soi de mașinărie mănîncă bucăți mari de lemn printr-o parte și-apoi, prin cealaltă ies tot ele – dar sînt de nerecunoscut; îmblînzite și limpezi.

Atelierul e casă pentru un pictor, un tîmplar și doi sculptori. Constantin Butoi e unul dintre ei. S-a mutat aici acum 20 de ani și pare, dacă-l vezi acolo, că n-ar putea nici să-și îndrepte gîndul către alt loc, afară din teatru. „În ‘98, cînd am terminat facultatea de sculptură, am auzit că la Teatrul Luceafărul s-a scos un post de sculptor-păpuși”, spune încetișor și-și privește mîinile. N-are o statură extrem de impunătoare și nu-ți trebuie mult timp pînă să îți dai seama că puține alte calități pot să-i facă modestia să pălească. „Am venit atunci aici și două luni am fost numai în probă. Am dat, apoi, un test de sculptură și-am avut de făcut din start capul unui personaj.” Deși din polistiren, nu din lemn, capul a fost destul cît să-i convingă pe oamenii de-atunci că se pricepe și că el e omul din mîinile căruia o să se nască, de-acum înainte, păpușile din teatru.

Cel mai mult îi plac marionetele, „pentru că cele de la sala mică sînt cele mai migăloase” și cînd vorbește despre „Cei trei purceluși” zîmbește ca un copil. Ai crede că preferatul s-a spus, dar zîmbetul se topește într-un șir lung de piese enumerate și-n atelierul mic își fac loc „Povestea japoneză”, „Privighetoarea” și „Cartea Junglei”. Cînd explică felul în care firele stau așezate și modurile în care se pot mînui, gesticulează și-și îndreaptă mîinile către șold și-apoi către cuierul din stînga, în care stă atîrnat corpul unei marionete din burete. Pe perete sînt pete de spray colorat, transformate mai apoi prin linii grafice în păsări sau în alte creaturi „la îndemîna pictorului – care se mai joacă pe-aici”.

Cînd sculptează, Constantin urmează dumnezeiește schițele scenografului și, dacă păpușii îi lipsesc uneori detalii de profil definitorii, echipa se adună în atelier și „încercăm și noi să ne închipuim cum să facem”. Lucrează numai în burete, polistiren și lemn de tei, pentru că teiul e cel mai moale „și nu are deloc cioturi”. Nașterea păpușii din lemn durează trei zile și-apoi, „adunînd pictura fețelor cu trăsăturile lor și montatul firelor, facerea se întinde cam pînă la cinci.”

Haina

După ce se naște și-și primește chipul, după schița regizorului, păpușa ajunge o cameră mai la dreapta. Camera mică și primitoare îți amintește de Alice în Țara Oglinzilor și propria imagine te lovește din tot peretele care ți se înfățișează drept înainte, de cum ai intrat. Deasupra ei, pe-o margine de dulap, stă înșirată o colecție de păpuși „dintr-o colecție primită cadou de la tata”, spune doamna Liliana. Are în mînă cîteva capse mici și negre și caută să le potrivească locul pe-o blăniță albă. „E a pisicii, din Petrică și Lupul. Blănița e separată de costum și se scoate, știți, să se poate spăla.” Doamna Liliana Miholianu lucrează la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” de trei ani. Înainte să ajungă aici, a croit costume, timp de 24 de ani, la Opera Română din Iași. Zîmbește cînd pomenește că de la costumele oamenilor mari a ajuns să îmbrace păpuși și spune că n-a crezut niciodată c-o să-i placă atît de mult.

Camera în care sînt croite hăinuțele păpușilor și chiar marionetele jucate pe mînă „cu totul” arată ca garsoniera unui artist boem. Materialele stau peste tot și, printre ele, își găsesc loc două mașini de cusut, în jurul cărora tot gravitează, parcă plutind (tot pradă magiei și crezului în poveste) zeci de papiote cu ațe colorate și pernițe cu ace. În compania mașinilor de cusut și-a lui Eric Clapton care se-aude cîntînd dintr-un aparat mic de radio, stă o măsuță cu valuri de materiale și-o masă de călcat, iar deasupra lor, aproape de tavanul care sfîrșește croitoria din teatru, stau înșirate, pe umerașe, costume fel de fel. „Acolo e pisica, acolo lupul și, dacă te uiți bine, acolo vezi și rățoiul!” Doamna Liliana îți amintește de o fetiță plină de energie și altfel nici că ți-ai fi putut-o închipui. E tunsă scurt, are părul argintiu și fața zîmbitoare îi dă un aer tineresc. Cea care pare să echilibreze balanța și s-o tempereze prin blîndețe și statornicie o privește blajin, pe sub ochelari și-i completează fiecare frază începută.

Pintilie Paraschiva a fost croitorească de cînd se știe. A avut un atelier de croitorie acasă, iar apoi a lucrat puțină vreme la Teatrul Național ieșean. La păpuși a ajuns în 2015, „iar anul ăsta merg pe-al patrulea an”. Cînd o întrebi de păpuși, își proptește mîinile sub bărbie, spirjină coatele de mașina de cusut și uitîndu-se la colecția de manechine mici înșiruite deasupra oglinzii spune că la început tare s-a mai speriat. „Știți, eu credeam că să fii aici, la păpuși, înseamnă să facem noi păpușile cu totul – de la zero. Și-i drept, așa facem, cu cele care se joacă pe mînă, sau cu unele corpuri, dar în rest noi doar le îmbrăcăm și pot să spun drept că-mi place mai mult să îmbrac păpuși, decît actori.” Chicotește și-și privește cu drag jumătatea cealaltă, acum cocoțată pe masa din atelier, printre capetele animalelor din noua poveste care se-apropie de scenă. În spatele ei stau schițele scenografului, care dictează felul în care totul trebuie să arate, cînd iese pe ușa atelierului. „După ce se joacă piesa, costumele rămîn la garderobă. Ale noastre sînt numai pînă la premieră, apoi, ne-au ieșit din mîini și-așteaptă doar scena”, spune doamna Liliana.

***

După ce păpușile au corpuri, chipuri și hăinuțe își așteaptă actorii în atelierul de croitorie, să-și regleze împreună firele. Ele trebuie să treacă prin hainele mînuitorului, să nu se vadă, și să fie pe-atît de lungi încît să se potrivească înălțimii actorului și felului în care el se poate mișca mai bine. După ce s-au completat întru totul, păpușile se îndreaptă către scenă, din fața căreia așteaptă să le-aplaude, înaintea publicului, toți părinții pe care i-au avut vreodată.