Mihail Voicu: Copiii noștri s-au născut fără să fie întrebați dacă vor să vină pe lumea asta, de aceea trebuie să aibă libertate maximă de alegere

Profesorul Mihail Voicu a fost cel care, în primul an după Revoluție, a pus bazele la Iași a uneia dintre cele mai căutate facultăți, nu doar de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”, cea de Automatică și Calculatoare. Una dintre puținele care încă mai dau un examen de admitere, a cărei scoatere a fost „o mare greșeală”, în ochii profesorului. Acesta, care și-a trăit toată viață în strînsă legătură cu universitatea, nu regretă astăzi că nu a plecat din România, dar dacă vremurile ar fi fost altele, dacă granițele se puteau deschis și atunci așa cum se întîmplă acum, prof. univ. dr. Mihail Voicu nu ar fi stat pe gînduri și ar fi mers cu familia „măcar temporar” peste hotare. Poate în Germania. Însă atunci avea o datorie de respectat. Una morală față de familie și una materială față de stat „comunist sau nu”, dar datorii care l-au obligat să se întoarcă, fără resemnare. Sîmbătă, instituția de învățămînt superior ieșeană a cărui cadru didactic este a organizat o festivitate pentru a marca cei 70 de ani pe care profesorul i-a împlinit la sfîrșitul lunii mai.

A existat o presiune a studenților, a existat interesul acesta ca cele două ca­te­dre, de automatică și de calculatoare, care existau înainte, să se unească sub cupola unei facultăți?

Nu, studenții aveau atunci alte pre­ocupări după decembrie ’89, în spe­­cial cum să dea profesori afară, mai puțin cum să reorganizeze în­vă­ță­mîntul. Ideea de a se constitui fa­cul­tatea, cum să spun, plutea în aer, pentru că nu cred că am fost eu singurul care m-am gîndit la chestia as­ta. Însă, e drept, eu am fost – și aici nu mă laud cu nimic pentru că e reali­ta­tea – motorul unirii celor două catedre. Care nu erau catedre la vremea aceea. Însă cele două specializări au trebuit să se despindă din catedrele care erau, chestiune care s-a făcut fă­ră dureri. Întîi s-au constituit în două unități distincte, de automatică și de calculatoare, apoi s-au unit, ches­tiu­ne acceptată și de universitate și de minister. În orice caz, la sfîrșitului anului ’90, în structura universității, a apărut această facultate. Pasul ur­mă­tor de care tot eu să zicem că m-am ocupat ca promotor a fost să construim sediul. Chestiune care a fost un pic mai dificilă, dar am avut de ce să ne agățăm. Înainte de ’89 existase un proiect aprobat și introdus pe listele de finanțare încă din ’87 pentru o uni­­tate de cercetare-producție pe d­omeniul automatic. Nu a primit bani dar a rămas în listă ca investiție apro­ba­tă. Am mers la minister și am in­sis­tat să intre la finanțare. Și a intrat. A durat opt ani, putem zice, de la în­ce­pe­rea proiectării.

Facultatea de Automatică și Cal­cu­la­toa­re (AC) a fost dintotdeauna una din­tre cele mai căutate de la Universitatea Tehnică. Cum vedeți dumnevoastră că s-au schimbat studenții care vin la AC de-a lun­gul anilor?

Cererea a fost mare, e adevărat, me­reu a fost așa, și acum este una su­fi­cientă. Nu e foarte mare cum se în­tîm­plă la Drept sau în alte părți fiind­că aici mai intervine și o autoselecție na­turală. Nu oricine are aspirații pen­tru o direcție de tipul acesta care e mai dificil de urmat dar, oricum, sînt destui. După ’90 s-a întîmplat un fe­nomen foarte interesant. Aici trebuie luat în considerare faptul că numărul de locuri în învățămîntul superior a crescut masiv. L-a crescut și minis­te­rul dar nu foarte mult, însă au apărut universitățile private care au absorbit foarte mulți studenți. De asemenea, facultățile mult mai interesante într-o lume liberă, cum sînt toate profesiile liberale, au devenit mai atractive, mai ales Dreptul, care înainte de ’90 avea foarte puține locuri la admitere. Și atunci, copiii cu dotare naturală ri­di­cată, deși ar fi putut venit la o fa­cultate din domeniul tehnic cum e AC, sau chiar către matematică, au re­nunțat și au mers către aceste pre­gă­tiri pentru care ar fi avut – gîndeau ei și, sigur, unii au chiar reușit – de­bu­șee mai bune în profesie, poziții mai bine plătite. Astfel încît, deși afluxul de candidați a rămas cam același în de­cursul timpului, structura candida­ți­lor nu a mai fost la fel de bună din punct de vedere al dotării native. Deci procentul celor bine dotați de mama natură a devenit ceva mai mic. Drept contra-exemplu pot să dau promoția noastră care a terminat în 1987, care a fost cea mai bună promoție. Pot spu­ne că 85% erau super. Le mergea mintea brici, ca să folosesc expresia aceasta mai puțin academică. Ei bine, ăla a fost vîrful, din punctul de vedere al stu­denților strălucitori sau foarte buni. Era o plăcere să ții curs. De­si­gur, avem și acum studenți foarte buni, doar că nu mai sînt într-o proporție atît de mare. Cînd țineai un curs la un astfel de an de studii era o mare plă­cere fiindcă vedeai că receptează tot ce spui; îți puneau întrebări, se isca un dialog natural neforțat. Lu­cru­rile acestea sînt mai puțin pre­zen­te mai tîrziu.

Deci se simte o diferență după Re­vo­lu­ție.

Da, nu mai avem un număr atît de mare de studenți foarte buni, dar aș face o remarcă. După ce s-a schimbat sistemul de bacalaureat, structura studenților noștri a început să se îm­bu­nătățească.

Avem ceva mai mulți studenți bine dotați de la natură, numărul de absolvenți de bacalaureat a scăzut și distribuția pe facultăți s-a schimbat.

Dar anul trecut rigoarea de la ba­ca­la­ureat s-a mai subțiat puțin.

Bun-bun, dar faptul că există acel control și copiatul este mai puțin po­si­bil deja este o mare realizare în sen­sul unei selecții mai bune. Este vizibil deja – fiindcă eu lucrez începînd cu anul al doilea – că studenții au crescut calitativ. Avem ceva mai mulți stu­denți bine dotați de la natură, nu­mă­rul de absolvenți cu bacalaureat a scăzut și, sigur, distribuția după do­le­anțe pe facultăți de asemenea s-a schimbat. Pentri că, înainte, cînd erau așa de mulți candidați foarte mulți își puneau problema „domnule eu dau la calculatoare dar intru?” Chiar și acest concurs de dosar tot elimină ceva.

Spuneați că ați simți efectele înăs­pri­rii bacalaureatului. Dar absența admite­rii se simte?

Sigur, a fost o mare greșeală că s-a renunțat, deși nu s-a renunțat peste tot, în toată țara, dar cei care au introdus acest sistem sînt univeritățile pri­vate. Este o vorbă veche între econo­miști că moneda calpă scoate de pe piață moneda bună. Dacă introduc o monedă proastă pe piață, toate cele bune fug. Dacă vin cu o metodă de admitere de o mai slabă exigență, toa­tă lumea trebuie să coboare stan­dardele ca să aibă candidați. Baca­la­u­reatul, din păcate, nu realizează o se­lec­ție foarte bună, așa cum este în alte țări, dar și în unele dintre ele, unde există bacalaureat solid din punct de ve­dere al verificării cunoștințelor, exis­tă concurs de admitere în facul­tăți. Unde cererea este mai mare se fa­ce o selecție. Sau mai există profesii care sînt în continuare controlate prin numărul de locuri de la fa­cul­ta­te. Cum e Medicina sau Dreptul și așa mai departe. Păi nu produc avocați la nes­fîrșit, cum se întîmpla la noi, și du­pă aceea nu au ce procesa, își cau­tă alte slujbe. Oricum, e destul de ne­plă­cut faptul că absolvenții români nu pro­fe­sează decît în circa 40% dintre cazuri în domeniul în care s-au pre­gă­tit.

Unești universitățile, dar nu le diminuezi potențialul?

S-a dezbătut în ultimii ani în Iași des­pre posibilitatea ca două univeristăți cu profiluri diferite să se unifice și să cre­e­ze una singură. Dumnevoastră cum ve­deți lucrurile, e o chestiune de orgolii sau de eficiență?

Asta ține de voința oamenilor și de posibilități, dar așa cum stau lu­crurile… Dacă ne uităm în alte părți, unde universitățile nu s-au divizat, s-a întîmplat fiindcă nu au avut motive, nici nu au apărut presiuni externe asu­pra lor să se împartă și mereu a existat o coerență internă foarte ma­re. Hai să ne uităm la universitățile germane sau cele italiene. Într-un oraș, este una singură, care poate să aibă și 60.000 de studenți și nu e nici o problemă. S-au dezvoltat natural, nu au crescut brusc, și-au creat struc­turi interne care să gestioneze fon­duri și materiale și tot ce trebuie. La noi, au intervenit tot timpul acțiuni exter­ne care au perturbat sistemul. Pot să dau o pildă din interbelic. Atunci, in­gi­nerii erau pregătiți în două poli­teh­nici: la București și Timișoara. După 1920, mai erau pregățiți și în trei uni­versități de tip clasic: la Iași ieșeau ingineri eletricieni și chimiști, la Chi­și­nău ieșeau ingineri agronomi, iar la București tot ingineri chimiști. Deci în capitală erau două școli care pre­gă­teau ingineri. La un moment dat, cei care ieșeau din politehnici spu­neau că absolvenții din domeniul tehnic uni­versități nu sînt prea grozavi pre­gă­tiți, că nu sînt adevărații ingineri. Aici a existat un conflict care putea avea și alte motivații, fiindcă in­dus­tri­a românească nu era teribil de dez­vol­tată, deci era o oarecare con­cu­ren­ță pe locuri de muncă. Indiferent, s-a ajuns la mijlocul anilor ’30 la ideea că trebuie desființat învățămîntul ingi­ne­resc de tip universitar. Cei de la Bu­cu­rești se puteau transfera la politeh­ni­că, dar cei din Iași nu aveau nici o po­si­bilitate. Erau pur și simplu scoși din sistem, trebuiau să deplaseze să se mu­te în altă parte. A fost o luptă te­ri­bilă în care s-au angrenat studenții din Iași, care au făcut și greva foamei să nu se desființeze acest învățămînt, ci dimpotrivă, să se înființeze și la Iași o școală politehnică. Au fost sensi­bi­li­zați oamenii politici astfel încît, în 1937, s-a înființat politehnica din Iași. Apoi a venit reforma învățămîntului din 1948 și asta a divizat și mai tare lu­cru­rile. Agronomia era cuprinsă în po­litehnica din Iași și s-a făcut institut distinct, medicina s-a separat și ea. Doar Conservatorul era deja des­prins, după modelul francez, pentru că în alte părți artele erau deja în uni­versitățile deja existente. Însă acum, să reîntorci lucrurile, după părerea mea, ar fi benefic, ar fi binevenit, su­per chiar, dar mă tem că lumea este deja într-o structură mentală bine for­mată, cu tradiții. Apoi, sistemul nos­tru oarecum centralist de con­du­ce­re nu favorizează unificarea, pen­tru că dacă ar exista autonomie uni­ver­si­tară reală și la nivel de facultăți, astfel încît accesul la fonduri să nu fie perturbat de diverse puncte de putere, lumea ar accede mai ușor la ideea acesta de unificare. Dar toți se tem că „domnule o să avem un alt șef, unul la un nivel foarte înalt, cum mai re­zol­văm noi probleme curente?” Mai mult, nu știu cît de repede s-ar face în Iași unificarea la modul real, nu pe hîrtie, încît lucrurile să funcționeze și să dea randament mai bun decît îl dau acum cele două universități care, pe plan național, sînt universități de vîrf. Dacă le unești pe acestea, ce se în­tîmplă? Mai dau în primii ani ace­lași randamanent? Aceasta este o în­trebare cu care trebuie să se meargă la unificare. Nu le diminuezi poten­ția­lul? Măcar în primii ani. Și ar fi pă­cat să se întîmple așa. Lucrurile tre­bu­ie făcute cu foarte mult discer­nă­mînt, eu nu cred că nu se poate, dar atît timp cît nu există voință din par­tea unei mase critice, lucrurile nu se pot schimba.
Aveam o datorie materială față de stat, nu are importanță că era comunist sau nu.

Sistemul nostru oarecum centralist de conducere nu favorizează unificarea. Toți se tem că „domnule, o să avem un alt șef, unul la nivel foarte înalt”.

Între activitatea didactică, cea de cer­ce­tare, chiar și anii pe care i-ați petrecut în management, ca decan al Facultății de AC, mai aveați timp liber pentru dum­nea­voastră?

Da, desigur, trebuie pînă la urmă să faci pauză și de la pregătirea di­dac­tică și de la cercetare ca să te re­ge­nerezi. Or asta se întîmplă rupînd un pic firul activității și dedicîndu-te al­tor preocupări mai îndepărtate decît cele ale profesiei. Asta e o chestiune naturală. Acuma, cît timp acorzi este o întrbare. Dar eu, de cînd m-am pen­sionat, deși mai am activitate di­dactică, fără îndoială am mai mult timp pentru mine și pentru familie.

Ați regretat vreodată că munca v-a ținut, poate, în birou mai mult decît aca­să?

Nu. Mi-am ales în mod liber drumul acesta. În mod liber am ales, încă de la început, și nu îmi pare rău, nici pe departe. Zic că, în general, am ales bine la fiecare răspîntie la care am ajuns. Desigur, nu am cum să știu cum ar fi fost dacă mergeam pe alt drum. Dar pentru drumul ales nu am regrete, fără îndoială. Poate nu pot fi su­per mulțumit de anumite lucruri, dar astea sînt mai puțin importante fa­ță de principalele lucruri realizate.

Dar ați regretat faptul că nu v-ați stabilit în străinătate, în anii „marilor evadări“?

Mi s-a și propus să rămîn în Ger­mania încă din ’73. Am beneficiat de o bursă DAAD, pentru mai mult de un an de zile. Am vrut să obțin această bursă ca să îmi pot termina teza de doctorat, aveam nevoie de un calculator puternic și pe aici nu prea erau. În finalul acelei perioade de lu­cru mi s-a propus să rămîn să susțin teza de doctorat în Germania. În alte condiții politice în Europa, cum este acum, cînd te poți mișca oricum, cînd îți poți lua familia, cînd te poți muta din orice țară în orice țară, poate aș fi plecat, măcar temporar. Dar atunci nu era posibil pentru că eu plecasem ca bursier în cadrul unei legi ro­mâ­nești conform căreia puteam să îmi păs­trez, pe durata plecării, avînd familie și casă, salariul întreg. În afară de bur­sa pe care o primeam în Ger­ma­nia. Deci aveam o datorie față de sta­tul român, nu are importanță dacă era comunist sau nu. Aveam o da­to­rie față de stat. Familia primea în lip­sa mea un salariu care nu era neglijbail în condițiile de atunci. Și eu aveam atunci doi copii aici, foarte mici. Nu îmi puteam pune problema să rămîn în Germania și să îi pun într-o pos­tu­ră cu totul inacceptabilă pe ei. Pentru că, în contul salariului primit, s-a pro­cedat deja, în alte situații, la con­fiscarea unei jumătăți de apartament, pentru că pe cealaltă jumătate era pro­prietar soția. Ăsta era primul pas care se făcea, dar urmau alte comedii. Nu putea să accept o astfel de ches­ti­une, fiindcă asta era politica statului. În condițiile de astăzi, sigur că aș fi avut libertate de alegere mult mai mare, nu? Așa cum au tinerii în ziua de astăzi care au împînzit lumea. Și eu am doi băieți care sînt plecați în stră­inătate de ani de zile.

Se mai întorc?

Ei și-au făcut o situație, deja au case, e puțin probabil ca în timpul activității lor sau al vieții active să se mai întoarcă. E puțin probabil.

Mulți dintre cei care nu au vrut sau nu au putut să plece din România, atît înainte de ’89 cît și după, invocă un pa­triotism din categoria „bine, rău, eu îmi fac treaba în țara mea”.

Nu-i împiedică pe nimeni să fie patrioți români în Patagonia. Eu nu văd nici o diferență. Trebuie să ținem seama că noi, dar mai ales copiii noștri s-au născut fără să fie întrebați dacă vor să vină pe lumea asta. Pe copiii mei nu i-a întrebat nimeni. Prin urmare, ei trebuie să aibă libertate maximă de alegere, nu trebuie să îi oprești. Și eu, în calitate de părinte, trebuie să îi sprijin în orice întreprind ei. E clar, nu pot să le fiu piedică. De altfel, nici nu mi-am pus problema să mă opun plecării lor, a fost o alegerea făcută liberă, iar, mai mult, cînd am văzut că sînt hotărîți, i-am sprijinit cît am putut, nu i-am împiedicat. Au ple­cat în condițiile sfîrșitului anilor ’90, cînd aici condițiile erau absolut de neacceptat pentru un tînăr absol­vent de facultate de calculatoare. Nu îți puteai găsi o slujbă cît de cît bine plătită. Acum sînt, nu e problemă, dar atunci era greu și, în majoritatea lor, promoții întregi au plecat în stră­i­nătate. Asta e.

Și nu se resimte, la nivelul țării, plecarea lor?

Ba da, dar bun, ce face țara pen­tru a-i ține? Nu poți ține lumea cu for­ța.

Dar de plîns îi plînge toată lumea.

Acuma fenomenul nu e nou, și exemplul acesta l-a dat multă lume, Grecia a anilor ’70, a dictaturilor mi­li­tare, din care foarte mulți au fugit din motive politice și s-au stabilit ori­unde în lume. Dar după ce dictaturile militare au plecat și Grecia a devenit țară demoractică, o parte dintre ei s-au întors acasă. O parte dintre cei plecați e de așteptat să se întoarcă în mo­men­tul în care și aici condițiile de viață vor fi similare.

Să pui cuiva eticheta de „profesor dinozaur” pur și simplu nu e corect

Una dintre problemele reclamate în­vă­țămîntului superior este difi­cul­ta­tea cu care tinerii reușesc să intre în sistem. E drept, au fost înghețate posturile foarte mulți ani, dar apoi mai există o luptă de orgolii în interiorul universităților între cei care au anumite poziții și vor să și le păstreze și cei care vin din spate.

Asta e firea lucrurilor în general, nu se întîlnesc lucruri de tipul ăsta doar în România. Sigur că sistemul sta­bilit deja nu este prea deschis la, mă rog, cei nou veniți, decît în situa­ția în care o universitate are o lipsă evi­dentă de personal didactic și atunci cei nou veniți sînt și bi­ne­ve­niți. Dar, în general, o universitate veche, unde personalul didactic ocupă 80% dintre posturi, deși nu cred că mai există astăzi universități cu un așa grad de ocupare, sînt mai puțin deschise în a recepta personal nou. Asta este o chestiune oarecum naturală. Univer­si­tățile sau conducerilor lor ar trebui să acționeze în acest sens, nu prin mă­suri administrative, ci prin crea­rea unor facilități pentru ca tinerii să se poată integra mai repede. Asta ține de management, clar.

Legea permite ca persoanele care au realizări de peste un animit nivel, care pot fi și ele probate, să rămînă cîțiva ani cu o prelungire și verificare anuală. Cînd se întîmplă așa și legea se respectă, nu văd nimic rău în asta.

Însă chestiunea s-a dus mai departe. S-a vorbit, în termeni oarecum peio­ra­tivi, de existența „profesorilor dino­za­uri” în universitățile de stat. Este o realitate sau o răutate? Sînt profesori care țin cu dinții de locul lor și nu permit pro­mo­va­rea tinerilor?

Să pui eticheta asta pur și simplu nu e corect. Sigur că oamenii au o pe­rioadă de activitate limitată, pen­sio­narea, nu întîmplător, apare la o anu­mită vîrstă cînd potențele fizice și in­telectuale ale omului sînt în scădere. Asta e clar. Însă trebuie avut grijă ca, pe măsură ce o anumită persoană nu mai dă același randament, să poată ieși la pensie în condiții normale. Unii sînt conștienți de chestiunea asta și acceptă fără probleme să iasă din sistem. Alții se agață de ceea ce pot să se agațe dacă sistemul le permite. Cine poate hotărî cine poate rămîne? Legea actualmente permite ca anu­mi­te persoane care au realizări de pes­te un anumit nivel, care pot fi și ele probate, să rămînă cîțiva ani cu o prelungire și o verificare anuală. Cînd se întîmpă așa și legea se respectă, nu văd nimic rău în a menține o per­soa­nă, dacă are potențele necesare de ac­tivitate.

Am fost nemulțumit de multe lucruri, dar a te lupta cu sistemul de atunci nu era deloc simplu

Aveați ambiția, cînd erați tînăr, de a schimba lumea?

Sigur că eram nemulțumit de mul­te lucruri de atunci și au fost reguli pe care nu le-am respectat, asta e re­a­litatea. Eu am avut dosar de ur­mă­ri­re, chiar am primit zilele trecute o ade­ve­rință. O doamnă care a fost aici în Iași a cerut să fie verificați toți membrii Academiei Române. Eu mi-am vă­­zut dosarul demult, am avut curio­zi­tatea asta, și am primit zilele trecute o adeverință precum că nu am avut ac­tivități de colaborator. Dar am avut două dosare, de urmărire și de su­pra­vecghere. Că așa era sistemul la ei, după ce te scoteau din urmărire te băgau în supraveghere. Asta e. Sigur că am fost nemulțumit de multe lu­cruri, dar a te lupta cu sistemul de atunci nu era deloc simplu. Mai ales că tatăl meu avusese unele ante­ce­den­te similare. Și experiența asta din familie te cam frînează cînd vezi ce a pățit tatăl.

Erați îndeajuns de mare încît să conștientizați ce se întîmplase?

Tatăl meu a stat închis nouă luni de zile pe motive politice, în urma unui denunț care nu avea nici o bază. S-a întîmplat în ’58-’59, eram în liceu, în clasa a noua, am avut și eu de su­ferit din cauza asta. De exemplu, deși participam la olimpiadele locale ale școlii, deși eram la nivel de premiu, nu îl primeam și nici nu mergeam la etapa următoare. Ăsta era prețul pe care l-am plătit, dar asta e situația. Alte neplăceri în liceu nu am avut. Cînd știi că ai făcut ceva la un nivel foarte bun și nu ți se recunoaște, nu e plăcut, fără îndoială. Deci dorința mea de a schimba lumea nu a mers atît de eroic fiincă nu era cazul.

Cătălin HOPULELE