Epopeea muceniciei

S-a născut să fie regină. Im­per­fec­țiunile pe care le avea știa să le stă­pî­neas­că, orice viciu de-al său nu-l scă­pa de sub control. Găzduia cu plă­ce­re și grijă viețuitoarele care-i populau ți­nuturile. Una din cele mai in­te­li­gen­te vietăți, omul, avea statut special. A­vea voie să smulgă copacii, să sape tu­ne­luri sub pămînt, să culeagă orice plan­tă do­rește. Era o simbioză care treptat a tre­cut la un parazitism ce i-a tulburat lim­pezimea milenară. A devenit ca orice fe­meie, capricioasă, cu crize de is­te­ri­e și incertitudini în comportament.

A cedat din veșmîntu-i țesut cu a­țe de aur și încrustat cu pietre pre­ți­oa­se, oamenii i le-au smuls aproape pe toa­te. Buzele îi sînt uscate și or­bi­te­le i­­nundate de lacrimi. Cu fața ridată și o­chii împăienjeniți privește omul cu dis­preț. Nu i-a dat o cană de apă a­tunci cînd ea îi arunca pe cer nori cu ploa­ie, a lăsat-o să înghețe în norii cu praf a­cid atunci cînd ea scălda meleagurile în căldura razelor de soare. Murea de foa­me și îndura explozii și atacuri ani la rînd, atunci cînd îi dăruia prietenos o­mului roade îmbelșugate de pîine și poa­mă.

Abia acum aceste figuri minuscu­le dau alerte de S.O.S. realizînd că au pierdut din bunăvoința reginei. Doar acum ei văd că înțelepciunea și răb­da­rea ei s-au spulberat odată cu ultimele li­mite întrecute de om. Și furnicarul a­cum roiește agitat și disperat nu pen­tru că îi pare rău că a nimicit regina cu pletele albastre, ci pentru că ră­mî­ne fără gazdă. Duce tratative cu alta, e roș­cată, dar pare că aceasta deja a su­fe­rit o epocă de parazitism și acum doar­me adînc. Cu fusta ruptă, cu fața suptă, re­gi­na noastră se răzbună sistematic a­run­cînd cîte un oftat sufletesc.

Daniela VORTOLOMEI