Arde Notre-Dame. Ce rămîne în picioare.

Pe 15 aprilie 2019, seara, catedrala Notre-Dame a luat foc. Cu 850 de ani între bolți, de la prima piatră de temelie pusă în 1163, cu modificări succesive, în special la mijlocul secolului XIX de către arhitectul Viollet-le-Duc, o dată cu catedrala ardea istoria Parisului, de data această fără figuri de stil. În epoca celor mai incredibile revoluții tehnologice, parizienii, francezii, europenii și omenirea întreagă conectată catodic asistau la mistuirea șarpantei construită din 1300 de stejari seculari și la prăbușirea turlei gotice a celui mai vizitat monument al Franței. Nu cu ochii minții, și nici vizionar ca Victor Hugo (care descrisese catedrala în flăcări în romanul „Notre-Dame de Paris” pe care îl scria în 1831 tocmai ca să o salveze), ci cu ochii unor drone ridicate de pompieri deasupra, oamenii asisitau neputincioși la spectrul unei violente fragilități.

Emoția s-a întins, ca fumul purtat de vînt: s-au înroșit circuitele internetului, ecranele de televizor din lumea întreagă, ecranele telefoanelor mobile – aceste proteze individuale conectate și multiplicate la scară planetară, au devenit epiderma istoriei care arde în direct. (Tehnologia – banalizată în cotidianul fiecăruia – își împlinea o dată în plus menirea, sublim și monstruos: aceea de a documenta, individual și colectiv în mod simultan, emoția în fața fragilității istoriei).

Atîta emoție colectivă, locală și planetară, dă de gîndit. Ce a luat foc o dată cu catedrala Notre-Dame din Paris?

În aceeași seară, Emanuel Macron, președintele Franței, trebuia să se adreseze francezilor la televizor, la încheierea marii dezbateri naționale organizate după ce țara luat a foc – social și politic – din noiembrie anul trecut, prin protestele vestelor galbene. Previzibil și decent, Macron și-a anulat alocuțiunea și a coborît în mijlocul pompierilor. Politic, un foc spală alt foc.

Fulgerător, ca și după atentatele teroriste din 2015, când „Paris est une fête” a lui Hemingway a explodat în vînzări, a doua zi popularul roman al lui Victor Hugo a devenit vedeta librăriilor și a rețelelor sociale. De-a lungul secolelor, prin operele lor, nenumărați scriitori francezi au construit o catedrală de hîrtie, dublînd cu bolțile ignifuge ale imaginarului literar puterea de iradiere a monumentului : Francçois Rabelais în 1534, Gérard de Nerval în 1830, Théophile Gautier în 1838, Charles Peguy în 1911, Paul Claudel în 1913, Louis Aragon în 1944… Cartea-cult rămîne „Notre-Dame de Paris” pe care Victor Hugo o scrie cu presiunea editorului deasupra, dar și cu urgență vizionară în cîteva luni. Din iulie 1830 pînă în ianuarie 1931, scriitorul care n-avea încă 30 de ani imaginează povestea lui Quasimodo și a Esmeraldei doar pe foaia din dreapta a manuscrisului, pe pagina din stînga schițînd desene ale personajelor. Prețiosul manuscrisul e păstrat la Biblioteca Națională a Franței, dar drepturile de publicare aparțin deja domeniului public. În urma cererii impresionante, în cîteva zile zeci de mii de exemplare au fost reimprimate de urgență, editurile – Livre de Poche, Folio classique- anunțînd că beneficiile vor fi donate fondului de subscripție publică pentru reconstruirea catedralei. Incendiul devastator a scos la iveală, o dată în plus, un splendid eșafodaj, propriu spiritului și culturii franceze. În imaginarul francezilor, literatura este ea însăși o catedrală, un templu – fie el și al rațiunii, cum revoluționarii o rebotezaseră pe cea adevărată– un spațiu maiestos, laic și sacru deopotrivă.

Ce a mai luat foc o dată cu catedrala, ce s-a înroșit la maximum este spiritul iconoclast și vîna polemică, aplecarea către dezbatere proprii francezilor. „Tragedia de la Notre-Dame e despre reconstrucție. A ars istoria. O vom reconstrui. E destinul nostru.” a rezumat Emmanuel Macron programarea politică a patosului național ( „politic” și în sensul etimologic, de treburi ale cetății). Chiar așa, în cinci ani? Și în ce fel vom reconstrui? Identic sau inovator? Și cum e posibil ca în cîteva zile să se strîngă sute de mii de euro pentru …cîteva pietre? Oamenii n-ar trebui să fie mai importanți decât pietrele? De ce marile averi ale Franței – primii donatori, familiile Pinault, Arnault, Bettencourt-Meyers – n-au dovedit aceeași generozitate față de cauze umaniste – ale celor fără domiciliu, ale refugiaților? Dar alte monumente în suferință? Și crede Emmanuel Macron că va îngropa celălalt foc, la vedere, al vestelor galbene, sub cenușa emoțională a unui simbol cultural? Nu doar fațada catedralei, printr-un miracol intactă, e dovada că a supraviețuit, ci dezbaterile înseși – s-ar zice fără niciun Dumnezeu – sînt dovada că monumentul fascinează, e în continuare un magnet pasional, și e viu.

Fără nicun Dumnezeu? Ce a mai luat foc odată cu catedrala Notre-Dame e o carcasă a hipercorectitudinii politice, care a ascuns vederii publice – prin refulare – o structură primară, identitară. Franța e laică, dar Franța e și catolică. Franța laică e creștină în istoria ei, așa cum Franța laică e tolerantă și egalitară cu celelalte confesiuni, evrei, musulmani, etc. Prăbușirea turlei în flăcări în săptămîna Paștelui catolic a scos parizienii în stradă, cu lumînări pe malul Senei și cîntece de rugăciune. Un spectacol cu totul insolit, pașnic, sincer, du jamais vu în ultimii 100 de ani la Paris! Catedrala în flăcări le-a dat drept de cetate și vizibilitate catodică, la ore de maximă audiență, nu doar istoricilor și specialiștilor în arta medievală, ci și înalților prelați catolici, precum și francezilor creștini, practicanți.
Probabil gelos pe succesul său popular, Balzac – un alt gigant al literaturii franceze, reproșa romanului scris de Victor Hogo lipsa fiorului mistic, sau măcar o adiere transcendentă care să atingă inefabil și durabil eșafodajul de intrigi și aventuri de ev mediu.

Nu știm cum va arăta catedrala refăcută și nici cît timp vor dura lucrările de restaurare. Deocamdată, în fiecare zi mai aflăm cîte un detaliu emoționant care documentează fragilitatea: orga, celebră în lume, este intactă, iar albinele, da, vreo două mii de albine care și-au făcut cuib sub rozeta vitraliilor, sînt la locul lor, vii, în formă.

Bijuterie arhitectonică medievală, reprezentînd goticul francez, supraviețuitoare a ideologiilor și adăpost al credinței, personaj literar, loc mitic în imaginarul culturii populare prin filme, desene animate și benzi desenate, templu al turismului de masă, catedrala Notre-Dame înscrie în istoria Europei un înainte și un după incendiu.

Imensa emoție colectivă, revelată și captată în timp real de tehnologia hiperspațiului virtual echivalează cu un scurtcircuit gigantic, o scuturătură puternică, deopotrivă concretă și simbolică. Vrem, nu vrem, pîlpâirile telefoanelor mobile, ecranele de televizor arătînd peste tot în lume catedrala Notre-Dame în flăcări seamănă cu niște candele aprinse.

Interfața ei, această literă H străbătînd istoria în picioare, are ceva indestructibil. Ca și spiritul Franței.

Cristina Hermeziu, jurnalist român stabilit în Franța
Sursa foto: ciret-transdisciplinarity.org