Fata cu suflet de Columb

Cine ar fi spus vreodată că me­lo­diile de protest cu parfum de a­na­r­hism de metrou au rămas pră­fu­i­te în bootleg-urile lui Bob Dylan din vre­murile bune, cu siguranță nu a ră­mas uitat cu ochii în tavan și cu o du­zină de chiștoace arse în scrumieră sa­vurînd versurile folkului cinic al lui Ani Difranco.

E fata cu chitara, con­știentă și saturată de felul în care a mu­tilat-o o societate diformă des­pre care nu a încetat în ultimii ani să scrie versuri, chiar dacă nu toate au a­lu­ne­cat pe partituri. Albumul “¿ Which side are you on ?” e mai degrabă o în­toarcere la stilul pieselor precum „Re­coil” din ceața anilor ’90. O ba­ladă recitată, incisivă și stropită cu un torent de critici aspre aduse unui ca­pitalism pervertit.

Piesa care dă titlul albumului cu siguranță a atras atenția nostalgici­lor protestelor studențești născute în sî­­nul agitației din jurul războiului din Vietnam. Și asta pentru că piesa este o reinterpretare a variantei cu a­ce­la­și nume din 1931, popularizată de Pe­te Seeger, o icoană American folk mu­sic revival de după al II-lea Răz­boi Mondial. Partea interesantă e că ve­teranul folkist o acompaniază pe cîn­tăreață vocal și la banjo.

Piese ca „Promiscuity” sau „Li­fe boat” descriu un bohemianism per­petuu, cultivat de un îndemn fă­ră perdea la dedare unui hedonism al nomadismului, al unui du-te-vino e­liberator: „some of us like to stick close to home; and some of us are Co­lumbus. What can I say?” (n.r. U­nora dintre noi le place să stea ap­roape de casă, alții sînt Columb. Ce pot să spun?). Iar “Splinter” este o ba­ladă ciupită la chitară despre în­cor­setările în comoditatea teh­no­lo­gi­­ei ce ne face să uităm de organi­cul care ne definește ca oameni.

Probabil că sunetul curat de chi­tară însoțită deseori doar de un banjo și tobe de bongo o face pe Ani Difranco să sune atît de natural, mai ales că sunetul a rămas unul de o con­secvență patentată de-a lungul ca­rierei ultimelor două decenii. Cîn­tă­reața, o Joan Baez a capitalismu­lui zilelor noastre, și-a păstrat to­nul ca­ustic cîntînd despre o Americă ce și-a pierdut inocența pe fundul unei urne pătate de vot.

Alexandra PANAETE