30 de ani în trei ore

Dacă nu ai crescut cu Phoenix, atunci ai copilărit cu cei de la „Celelalte Cuvinte”. Artiștii care au  insuflat liniște prin poezie și curaj prin muzică gene­rației anterioare. Vineri, în Hand, am putut simți 30 de ani de muzică în doar trei ore. O retrospectivă reușită a trupei vechi, care a împăcat trei generații, fără să fie nevoită să schimbe brusc ritmul sau stilul. Toată schimbarea s-a făcut în timp, iar noi nu am simțit-o deloc.

Stau pe scaune, pitiți în colțuri, „cei mari”. Cei care au crescut cu mu­zica lor, cu vocea copilărească, ră­ma­să nes­chim­bată și chitara puterni­că a lui Că­lin Pop. În picioare, cu ple­tele despletite și berile agățate în mî­nă, stau „tinerii”. Cei care s-au trezit as­cultînd „Dacă vrei” sau „Iarbă prin păr” la nu știu care post de ra­dio di­fu­zat pe o frecvență secretă. Ei îi i­den­tifică pe membrii trupei cu stilul bo­em amestecat cu izbucnirile nes­tă­vi­­lite ale chitarei și tobelor furioase, un stil renăscut parcă pentru generația lor.

Leontin Iovan oferă un moment an­­trenant de joc cu tobele, arătînd că se simte extraordinar în poziția de „di­­ri­jor” .

Printre bocancii mari ai „vete­ra­ni­lor” se amestecă și cîțiva puști de pî­nă în ze­ce ani, cu breton care le a­co­peră o­chii pe jumătate și pe care îl fe­resc la fie­care 20 de secunde. Nu par să știe un­de se află, căci privesc me­reu cu­ri­o­și la cei mai mari, cel mai probabil pă­rin­ții care i-au luat cu ei pentru a-i in­tro­duce în universul ro­ck. Unii stau re­­zemați de pereți și se joacă pe telefon, dar majoritatea se fe­resc din calea bo­xelor, preferînd să se țină agățați de ge­cile negre ale „ce­lor mari”.

În Hand nu-i ca-n Vamă

Unul dintre „veterani” și-a tras șap­­ca pe ochi și cu pletele crețe în­fo­ia­te, a în­ceput să se plimbe printre ti­ne­ri. Mul­­ți îl privesc curioși, căci poa­rtă du­pă el un disc colorat, proba­bil primul al­bu­m lansat de trupă pentru că nici scri­sul nu se mai vede.

Jocul de lumini demn mai de­gra­bă de un concert pe scena de la Pa­la­tul Cul­turii, decît cea din Hand, as­cunde ins­trumentele trupei și in­tra­re­a so­liș­ti­lor se face mai mult „in­cog­nito”. Abia du­pă primele 30 de mi­nu­te, cît a ținut in­tro-ul, trupa salută pu­blicul și îl du­mi­rește cu privire la ce­le „3 ore de cîn­tec”. Un vălătuc de pi­ese vechi și noi, o tre­cere în revistă pli­nă de energie și chef de cîntec.

Leontin Iovan oferă un moment an­­trenant de joc cu tobele, arătînd că se simte extraordinar în poziția de „di­­ri­jor” al trupei. Fără acompaniament, scoa­te scîntei din instrumentele sale de percuție și aplauzele publicului sînt tri­butul pe care îl primește în schi­mbul momentului solo.

În colțul său, ferit de forfota din sa­lă, un bărbat trecut de prima ti­ne­re­țe ba­te cu putere tobele imaginare în ritmul în care o face și toboșarul pe sce­nă. Închide ochii și îi strînge tare, de parcă i­maginea sunetelor i-ar fi scri­să pe re­ti­nă. În celălalt capăt al sălii, un tî­năr ca­re aduce a Charlie Chaplin își ră­su­cește șmecherește mustățile lun­gi și își în­deamnă prietenul să se a­șeze direct pe podea. „Hai, că nu sîn­tem în Vamă, dar măcar stăm și noi jos”, încearcă să îl con­vingă, tră­gîn­du-l de mînecă. Se a­șa­ză turcește și, ig­norînd muzica, în­ce­p a-și povesti cu voce tare la ureche.

Contează cît de lung ai părul

„Soarele lumina, soarele ne zîm­bea”, spune vocea blîndă a solistului cu înfățișarea prea calmă pentru hea­vy metal-ul care urmează în momentul in­­strumental. Muzica celor de la „Ce­­­lelalte Cuvinte” are rolul unui me­di­ca­ment pe care îl primește un bolnav ca­­re suferă de plictiseală: antrenează spi­­ri­te­le și agită gîndurile cuminți ale ce­lor din public. Nu e nici atît de an­tre­nantă în­cît să se facă headbanging, dar se poate cu ușurință bate ritmul din picior și ri­di­ca mîinile în aer.

Melodiile curg una după alta în­tr-o ordine haotică, acordurile pu­ter­ni­­­ce re­ușind să ridice unul dintre „ve­­te­ra­ni” în picioare. Poartă blugi e­vazați și își trage după ureche părul ca­re îi curge pî­nă aproape de ge­nun­chi. Lîngă el, un cu­plu dansează de par­că în boxe s-ar au­zi un fel de blu­ess. Pe scena pic­tată pe pereții din clu­b apare dubios un personaj îm­bră­cat cu o bluză mu­la­tă, care își acope­ră gîtul cu un fular de un al­bastru des­chis, deloc potrivit cu atitu­dinea gri pe care publicul o emană. Re­ușește să a­tragă cîteva priviri mi­ra­te, dar el le ig­noră, încrucișîndu-și bra­țe­le la pi­e­pt în poziția unui gardian.

„Pe tîmpla mea răsărind subțiri fi­­re de argint”, sînt versurile piesei „O­­g­lin­da” pe care publicul o gustă fără prea multă forfotă, dar cu ochii a­țin­ti­ți pe chitara lui Pop. Solistului nu i-au ră­sărit fire de argint, în schimb își mai șterge din cînd în cînd picăturile de su­­doa­re care îi trec pe frunte. Își pri­veș­te co­legul la bas și împreună, în­țe­­le­gîn­du-se din priviri, fac un duet ca la car­te care se lasă cu aplauze puterni­ce din sa­lă.

Poziția mea de intrus îmi pare in­­grată cînd Bogdan, băiatul cu părul creț, singurul pe care l-am recunoscut în mul­țime, îmi spune prietenește: „dă-ți și tu drumul la păr, să simți pletele în vînt”. Că altfel n-aș fi avut cum să simt spi­ritul celor de la „Celelalte Cu­vin­te”.

Cristina BABII