De cînd Cațavencu s-a făcut Kamikaze

Am citit-o într-o vacanță de va­ră, pe la un unchi de al meu, țin minte c-am rîs atunci mai ceva decît la se­ri­alul Benny Hill (era la televizor în a­­ce­la­și timp), deși nu înțelegeam toa­te glu­­mele sau nu cunoșteam toate nu­mele la care jurnaliștii făceau re­fe­rire.

La 16 ani puneam mîna pe pri­mul număr din „Academia Ca­ța­ven­cu” , iar de atunci l-am urmărit – la început sporadic, la fa­cultate mai mult obligatoriu – pînă și la Eforie Nord. Trebuia să merg 20 de minute, pînă la un anume chioșc de ziare, ca să pot lua ultima ediție. Dar merita de fiecare da­tă.

Acum nu mai cumpăr decît un sin­­gur ziar (și nu pentru că online-ul e gratuit), iar „Academia Cața­ven­cu” de acum cîțiva ani nu mai există. S-a rupt în două, pentru ca bucata vetera­­nă să aibă parte de încă o schismă. Dar, parcă numai numele revistei și pa­­tro­nii s-au schimbat. În rest, scriu la fel, pra­c­tică aceeași satiră, folose­sc același con­cept cînd vine vorba de po­za din des­chidere, iar, mai nou, s-au specializat cu toții în scrierea de știri fal­se.

Or fi ele numite pamflete, pro­voa­­că un amuzament, dar numai pe mo­­ment. Rîzi cînd auzi „Băsescu n-a ve­nit în piață pentru că e interzis al­co­­olul” (Cațavencii) sau „Crin An­to­­nescu: Vremea urîtă din țară este, de­ fapt, o diversiune a lui Traian Bă­ses­­cu” („Academia Cațavencu”), dar in­vestigațiile, reportajele s-au a­mes­te­cat în această avalanșă de umor de scur­tă durată.

Odată cu protestele din Piața Uni­versității, am avut parte de „li­ve-text” scris din capul ziariștilor, au fost de­c­larații închipuite (doar pe alocuri co­mice) de la Gheorghe Zamfir, o­pi­­nii care ne chemau la proteste, al­te­­le care ne ni-l scoteau pe Ceau­șes­cu din cimitir și trucaje cu pancarte­le pro­testatarilor. Sînt simpatice, dar nu sî­nt „bulele demnitarului” de altă­da­tă și ni­ci „vorbe care ne doare”, iar to­pu­­ri­le cu „cel mai prost român” nu mai au nici o legătură cu „Academia Cața­ven­cu”. În plus, acest curent de ști­ri „pe bune” fost preluat după su­c­c­esul pe care l-au avut cîteva site-uri din ța­ră, care au reușit chiar să pă­că­leas­că presa franceză. Însă e prea mult, ne a­jungeau acele bîrfe „cu parfum de cre­dibilitate” sau „pentru care nu bă­­găm mîna în foc”, de pe pagina doi, acum ele ocupă prea mult din ziar.

Anchete găsești și acum, însă sub­stanța s-a diluat, deschiderile de pri­­mă pagină dau uneori senzația de glu­­mă de budoar și nu satiră politică, iar acești trei frați pătați cu greu păs­trea­ză izul vechii Academii. În plus, un­de-i balul de altădată? Acum avem, în schimb, un săptămînal (sau trei) de moravuri ușoare.

George GURESCU