Un bătrîn îndoit de jazz

E ultima frunză rămasă pe niște ra­muri chelite de vreme de un secol ca­­re abia-i mai înțelege horcăielile ce n-au făcut altceva decît să seducă fă­ră vo­ia lui. El și-a tras mereu pălăria pe ochi și-a cîntat cu vocea muiată-n bour­bon despre vestigiile unui suflet care „a hălăduit pe-aici de pe vremea lui Eisenhower”.

La cei 61 de ani și la cel de-al 17-lea album de studio, „Bad as me”, Tom Waits își permite să s­pu­nă ce vrea, inclusiv că „domnul Ja­gger și domnul Richards pot să-l scar­pine un­de-l mănîncă”, pe versurile din „Sa­tisfied”, o frondă adusă rebelilor fă­ră cauză care-și duc crucile imagi­na­re după ei de decenii încoace și nu mai găsesc alinare.

Cele 13 piese aduc laolaltă spiritul sardonic, tăvălit prin scrum de ți­ga­ră al unui Waits îmbătrînit elegant, ca­re vorbește despre pasiuni înăbușite, sin­gurătăți înghițite-n sec și un dor de du­că aruncat prin mulțimile de oa­meni fără chipuri din Chicago. Încă își ca­ută o libertate intangibilă, cum în­­gî­nă gutural pe „Get lost”,  printre no­tele de chitară rostogolite ca de la un Hen­drix încercănat, de undeva din ne­­gura unor nopți nedormite de de­mult.

Ciudățenia lui esențialmente frumoasă se traduce în tonurile de jazz prăfuit de pe „Bad as me”, cu pianul pe care-l lovește spasmodic în timp ce a­doptă un timbru dezaxat, dramatic, îm­binînd versurile recitate grav cu re­fre­nurile alungite pe curbele saxofo­nului. Este balada asocierii cu mi­ci­mea celorlalți, care sînt, în definitiv, „la fel de răi ca el”. „Kiss me” este pie­sa aceea care se aude din fundul u­nui bar învăluit în fum, la trei di­mi­neața, de la un cîntăreț însingurat și un pic mahmur, căruia nu i-a mai rămas nimic de făcut decît să-și culce capul pe pian, cu ochii pierduți pe clape și să roage o iubită absentă să-l sărute pentru o ultimă dată ca pe un necunoscut.

„Bad as me” e ca un vin vechi, sîn­geriu, cu gust crud și lemnos, dar in­sațiabil, de la care nu-ți mai pasă da­că te îmbeți pentru că se aud, de undeva din surdină, cîteva note abia per­cep­­tibile ale unui saxofon îndurerat.

Alexandra PANAETE