Canțonetele genezei

Björk nu a împărțit niciodată a­ce­lași univers cu ceilalți. Întotdeauna a fost mai simplu să-l creeze pe al ei, unul în care Nordul nu e departe pen­tru nimeni, unde culorile nu se mai atri­buie acelorași obiecte, unde oni­ri­cul răsare din fire de iarbă și fa­ce­rea lumii e rescrisă în fiecare zi. Al optu­lea album al cîntăreței islan­de­ze îi catalizează spiritul în totalita­tea sa, apărînd ca un demers ex­hau­stiv al separării de ce-i pămîntesc.

Cîntînd „Moon”, o infuzie de li­rism cvasi-recitat pe acorduri muzica­le, Björk se lasă purtată pe sfori in­vizibile de un păpușar divin, pri­veș­te în gol și zîmbește molcom și bol­năvicios în fața unei sorți a oa­me­nilor prescrise de veacuri. Iar di­men­siunea instrumentală a piesei vi­ne în completarea manifestului stra­niu cu un amestec de sunete pro­ve­nind de la instrumente inventate spe­cial pentru parada astrală a cîntă­re­ței. Gamelest-ul (o combinație între ga­melan, o specie de xilofon in­do­ne­zian, și celesta, un idiofon operat de o tastatură, similar unei cutii mu­zi­cale de mărimea unui pian) a fost doar unul din instrumentele muzica­le care duc piesele într-un plan a­cus­tic indescriptibil în cuvinte. „Sol­stice” sună ca o versiune psihede­li­că a Dansului „Zînei Prună de Za­hăr” din “Spărgătorul de nuci” al lui Ceai­kovski. Iar „Cosmogony” este sim­fonie de triangluri și harpe des­pre propria viziune disparată a is­lan­de­zei privind răbufnirile neantului care au creat viața. Dacă „Thunderbolt” con­ține arpegii inspirate de timpul din­tre manifestarea vizuală a unui ful­ger și cea sonoră, „Solstice”, cu re­ferințe înspre rotațiile Pămîn­tu­lui e construită pe un schelet sonor dat de un pendul creat ca tribut pentru cel al lui Foucault.

Prin „Biophilia”, Björk și-a îm­bră­cat repertoriul în straie noi păs­trînd substanța greu digerabilă care a definit-o întotdeauna, renunțînd la ți­petele sacadate aruncate în eter în fa­voarea unor cîntece de leagăn pen­tru un public neomenesc.

Alexandra PANAETE