Soarele lui Puiu n-a răsărit

Deși a apărut în 2010 și a făcut înconjurul festivalurilor de film de pe tot globul, la Iași „Aurora” nu a a­juns decît primăvara asta, cînd pereții cinematografului Victoria încă erau îm­bră­cați în brumă. Nu putea exista un de­cor mai potrivit pentru o peliculă care transformă realitatea într-un fe­tiș. Cele trei ore s-au scurs greu, în­ghe­țat.

S-au scris sute de cronici despre „Aurora”, atît în străinătate, cît și în ța­­ră, unde fiecare mișcare regizorală a fost disecată mai ceva ca revoluția de la ’89. Pentru spectatori, filmul ră­mî­ne prins între cele patru laturi ale ecranului imens.

Prima scenă se desfășoară în bucătărie, unul dintre locurile-e­ti­che­tă ale lui Cristi Puiu, iar personajele poar­­tă rar discuții cotidiene. Viorel, personajul central, este un tip medi­o­cru care se plimbă prin o­raș timp de trei ore. Mai aflăm pe parcurs că e di­vor­țat, are o fiică și o a­man­tă – un por­tret un pic prea facil pentru o poveste care se vrea tulburătoare. Personajul „vorbește” mai mult prin inexpresivitatea sa, decît prin replici sau prin stări jucate. În unele scene, ex­presia personajului este tîmpă, iar în momentul în care-și proptește arma sub bărbie, pe față nu-i tremură nici un mușchi. Relația lui Viorel cu părinții lui (posibil adoptivi) încearcă să dez­vă­luie un morman de complexe adînc înă­bușite în mintea lui. Scenele culmi­nante sînt cele în care Viorel îm­puș­că două persoane, iar finalul îl surprin­de în secția de poliție în care ajunge be­ne­vol, pentru a-și mărturisi crima. Cei doi polițiști crează o atmosferă a­proa­pe de comedie clasică, o încercare de a arăta încă o dată cum stau lucrurile  în România.

În fine, pelicula n-a făcut mari fu­­rori și asta ar fi o problemă. Lui Cris­ti Puiu i-au fost aduse mai multe re­pro­șuri și foarte puține n-au fost justifica­te. De exemplu, titlul care nu-și gă­seș­te nici o explicație, măcar tangen­ți­a­lă pe parcursul celor trei ore. Chiar și re­­feritor la casting, lui Puiu nu-i este im­­­putat faptul că a jucat rolul principal, ci mai degrabă motivul pentru care a făcut-o: „n-am găsit pe nimeni mai potrivit”. Apoi, s-a mai spus că filmul e prea lung ca să merite așteptarea. Și Puiu a recunoscut-o: „vă previn că e un film lung și plictisitor și nu mă su­păr dacă plecați”. Dar, dacă filmul e fă­cut pentru public restrîns, în săli de 20-30 de persoane, de ce să-l aduci în fața unui public de ordinul sutelor și să spui că „filmul ăsta nu-i pentru ma­se”?

Anastasia CONDRUC