Pe ritmurile unui doctor nebun

„Baby, please make a change / I think it will do you good” („Draga mea, te rog fă o schimbare / cred că îți va prin­de bine”) – iar Hugh Laurie și-a as­­cul­tat propriul sfat. Actorul a atîr­nat în cui bastonul doctorului House, mereu dependent de pastile și de pu­zzle-uri, s-a baricadat într-un studio muzical, de unde nu a ieșit decît cu „Let Them Talk”, primul său al­bum muzical.

Își încearcă mîna (multe piese fi­ind interpretate la pian chiar de către el) și vocea pe cîteva frînturi ale epocii ro­mantice a muzicii: epoca blues. Cri­ticii se temeau că s-a înhămat la ceva prea greu pentru el, fiind dificil ca bri­tanicul să poată convinge ascul­tă­to­rii că se poată regăsi în stilul și sentimen­tele transmise prin blues-ul american. Dar, ca și în serialul care l-a făcut ce­le­­bru, Hugh își modelează o voce gu­tu­rală, cu un accent american ideal, care se mulează perfect pe ritmul ce­lor 15 melodii ale albumului.

Și sună necrezut de bine. Cu ne­lip­­situl saxofon pe fundal, britanicul își domolește vocea și plînge, im­plo­ră sau cere, exact cum o făceau clasicii. În piesa eponimă, „Let Them Talk”, Hugh avertizează că bîrfa „comes from the devil’s workshop” („vine din ateli­­erul diavolului”), dar că, decît să-și piar­dă iubita, cere „Let her go, God bless her / Wherever she may be” („St. Ja­mes Infirmary” – „Las-o să plece, să fie binecuvîntată / Oriunde ar fi”). Și pentru cei care credeau că melodiile sînt o serie de lamentări pe fundal de pian și saxofon, „They’re Red Hot” te trezește în minutul și cî­te­va secun­de cît durează, printr-un ritm ra­pid care te trezește.

Dar în melodiile de pe „Let Them Talk” primează o lentoare genera­lă, care nu este deloc întîmplătoare, și asta s-ar putea să îi deruteze pe cei care-și scaldă pentru prima oară urechile pe rit­muri de blues. Melodiile clasice sună ca cele din anii ’50, cînd au fost cîn­ta­­te pentru prima oară, departe de ți­pe­­tele cotidiene ale lui Lady Gaga și al ei „Judah”. Dar Hugh e pozitiv, de­­clarînd într-un interviu recent că „da­că oamenii pot redescoperi aceste genii ale blues-ului prin mine, voi fi fericit”. Acum, tot ce va trebui va fi să vină la concerte șchiopătînd, spriji­nin­du-se în baston și strigînd „Cancer!”.

Cătălin HOPULELE