Pierre Milli: Un documentar regional este slab finanțat

OPINIA VECHE: Care sînt prin­ci­­palele diferențe între documen­ta­re­le re­gio­na­le și cele naționale?

Pierre Milli: Primele trebuie să ai­bă o apropiere regională, indiferent de te­ma pe care acestea o abordează. Chiar da­că această apropiere regională vor­beș­te despre un subiect din oarecare parte a lu­mii, trebuie să fie oarecum legat de acea regiune. O altă diferență, din ne­fe­ri­cire, este diferența de finanțare. Cel re­gional este mult mai puțin finanțat de­cît documentarul de la nivel național.

O.V.: Au acestea mai mulți teles­pec­­tatori la nivel național?

P.M.: Nu au toate succes. Atunci cînd acestea sînt difuzate la nivel național, sînt date mai departe cele care deja au fost lău­da­te pen­tru calitatea lor și, în al doilea rînd, cele care au avut o audiență mare cînd au fost difuzate la nivel regional. Pe de altă parte însă, cele na­țio­nale intră într-un plan de finanțare atunci cînd sînt în faza scenariului, înain­te de producția do­cumentarului. Așa că scenariul este foarte bun și in­te­re­sul pentru este foarte mare.

O.V.: Credeți că maniera de a face do­cumentar regional din Franța ar putea avea succes în România?

P.M.: Mi-e greu să răspund la această întrebare pentru că fiecare țară are specificul ei. Ar putea fi aspecte ca­re s-ar pu­tea împrumuta, adică realizatorii de do­cu­mentar românesc ar putea să preia de la noi.

O.V.: În România nu există no­țiu­nea de cinema – verité. Ați putea să-mi spuneți ce face legătura între acest aspect și documentar?

P.M.: Acestea sînt documentare care de fapt trec spre cinematografie. În mod teo­retic, cînd nu există actori, nu putem vorbi de cinematografie. Dar, unele do­cu­mentare pot fi văzute și în sălile de ci­ne­ma. Dacă e așa, înseamnă că au avut un mare succes. Și aici vorbim de documentare cum ar fi „Le monde du silence” din 1953 care a fost premiat la Cannes, a fost un documentar foarte bun. Nu trebuie să concluzionăm așa, se pot folosi amîndouă genuri, documentar sau film non-ficțional. În ceea ce pri­veș­te cinema-ul verité, este un foarte bun exemplu în Franța, o emisiune care se cheama „StripTease”, care face par­te într-adevăr din acest gen, unde rea­li­za­to­rii petrec mult timp cu protagoniș­tii și documentarele care rezultă sînt foarte bune.

O.V.: Și atunci care ar fi diferența între acest gen și un reality-show?

P.M.: Un reality-show nu are nimic de-a face. Un astfel de produs este un gen de platou, în general, sînt doar niște emisiuni. Nu putem spune că e o ase­mă­na­re pentru că termenul de cinema-verité ține strict de documentar.

O.V.: E un melanj între cinema­to­gra­fie și reportaj?

P.M.: Da, este un demers de autor.

O.V.: Dați-mi exemplu de-o tră­să­tură care se regăsește numai la documentare.

P.M.: Sînt multe, de exemplu pentru cele istorice, despre patrimoniu sînt foar­te diferite de reportaj sau de cine­ma­­tografie, sînt cele pure. De fapt, toate do­cumentarele au cîte ceva care să le di­ferențieze. Toate. Un documentar este foarte vast, asta îi dă și bogăția. Nu pu­tem însă spune că: asta ține de docu­men­tar, asta de reportaj.

O.V.: În România avem conturată  foarte bine cultura genurilor. Re­por­tajele sînt reportaje, documen­ta­re­le sînt documentare. Care este si­tua­ția în Franța?

P.M.: Asta ține de telespectatorul care privește. El poate ști dacă e un reportaj sau un documentar. Tot ce contează este ca el să fie interesat de toate materialele. Nu trebuie să se întrebe dacă ceea ce a avut este documentar sau reportaj. Acestea sînt lucruri care ar trebui să le știe un profesionist. Ceea ce di­fe­rențiază un documentar de un reportaj, foarte schematic, este obiectivitatea sau subiectivitatea autorului.

Alexandra ȘANDRU