Cu pistolul îndreptat spre Dumnezeu

În balta de scandaluri audio-vi­zu­­ale în care ne scăldăm cu toții, cu dive răs­tignite pe cruce doar pentru a pro­­vo­ca revolte și mai mari și a vinde cît mai multe albume, un film care vor­bește despre Dumnezeu și religie într-o lu­mi­nă bună riscă să nu mai poată ieși la su­prafață. „Des hommes et des di­eux” (n. r. „Oameni și dumnezei”) este o producție care parcă le îm­pacă pe toate: religia creștină cu cea mu­sul­mană, lumea laică și cea biseri­ceas­că.

Conflictul, mult mai profund, este doar sugerat și întruchipat de te­ro­­­riș­tii din Algeria din mijlocul ani­lor ’90, care comiteau atrocități în zona unei mă­năstiri creștine, unde își du­ceau viața o mînă de călugări. Bazată pe un caz re­al, istoria evită să arate ta­bloul acelor tim­puri în întregul său an­samblu, ci arată concret doar o singu­ră scenă, în care teroriștii omoară cu sînge rece un grup întreg de muncitori croați din zonă.

Personaje centrale sînt călugării, care, veniți acolo în postura de mi­si­o­­­na­ri, ajung să se contopească cu me­diul musulman, participă la ritua­lu­ri­le lor, cultivă produsele agricole și le vînd pe piața locală. Unul dintre ei, doc­torul care îi tratează de mulți ani pe lo­calnici este poate principalul liant între mu­sul­mani și creștini, dar și mo­tivul pentru care teroriștii încep să vi­o­leze liniștea mănăstirii. Perspectiva din care se des­fășoară evenimentele în film este cea a călugărilor, care duc o viață îm­păr­țită între rugăciuni și slujbe, gră­di­nă­rit și agricultură sau interacțiuni cu lo­calnicii. Din nou, deloc pro­vocator, pre­o­cupările, fricile și bu­curiile călu­gă­rilor sînt destul de lu­mești. Unul dintre ei are dubii în le­gă­­tură cu credința sa și chiar existența di­vi­nității, iar un altul este tentat de viața în afara clerului.

Cu un casting reușit și un joc ac­to­­­ricesc bun, Xavier Beauvois crează un film care gîdilă orgoliul cinema­to­gra­fi­ei franceze: „Des hommes et des dieux” a luat marele premiu la Cannes în 2010, a avut peste 11 nominalizări la Pre­miile Cezar și va fi propunerea Fran­ței pentru Oscar la categoria „film străin” din acest an.

Dar pe lîngă astea, filmul merită a­tenție pentru faptul că evită să fo­lo­seas­­că rețete la modă pentru a rupe box-office-ul, iar pentru publicul român poate fi recomandare în plus: un alt fel de realism decît cel cu care sîntem o­biș­nuiți de cinematografia mioritică, unul care nu devorează subiectul. Iar în afară de asta, pentru că spune o po­veste veche de cînd lumea, despre bine și rău, care pot lua forme atît de diferite.

Anastasia CONDRUC