Ce-i urît și lui Dumnezeu îi place

„Biutiful”. Așa a învățat fetița lui că se scrie cuvîntul „frumos” în en­gle­­ză, de parcă ar fi desenat moartea ta­tă­lui în culori vii pe o coală pe care apoi a lipit-o de frigider. În „Biu­ti­ful”, Bardem e mai onest ca niciodată, in­tens și persistent. Cînd află că nu se va mai bucura de chicotele copiilor săi mai mult de cîteva luni, cerul nu se năpustește asupra lui. Pentru că toată via­ța a vorbit cu morții, a deschis por­țile întunericului și a îngăimat tai­ne­le acestora. S-a speriat numai atunci cînd și-a zărit propriul duh atîrnînd de ta­van, încă înainte de ultima suflare.

„Biutiful” e cutremurător prin ve­ri­dicitate, iertare și pocăință. În a­ce­lași timp, e sumbru și plin de mizerie. Negrii care fug ca insectele de bîtele polițiștilor din Barcelona, copiii care în­jură înainte de vreme, soția deze­chi­librată psihic, cei 25 de chinezi ca­re mor prin inhalarea vaporilor de gaz toxic, reprezintă partea întunecată a vi­ziunii regizorului Alejandro Gon­zález Iñárritu. Numai începutul și fi­nalul sînt albe, întîlnirea, undeva între lumi, dintre Uxbal (Javier Bar­dem) și tatăl lui pe care nu l-a cu­nos­cut vreodată și inelul mamei sale care trece de pe degetul lui pe cel al fiicei sa­le, cu cîteva clipe înainte de moarte.

Filmul e mai mult un soi de po­e­zie vizuală pe care dacă o vezi într-o zi cu ploaie și nori, te face să îți pui niș­te întrebări serioase asupra sensu­ri­lor. Dar dacă o urmărești cu soarele in­trîndu-ți în casă, Bardem ți se pare cel mai frumos personaj. E iertător a­­tunci cînd își găsește fosta soție plîn­gînd în patul fratelui său, dar nu su­fe­ră mai mult decît atunci cînd des­co­peră cadavrele imigranților chinezi. Aici începi să îl iubești, chit că știi des­pre el că mituiește polițiști pentru a-i lăsa pe negri să vîndă genți Louis Vuitton și droguri pe străzile Barce­lo­nei. De data asta, orașul nu mai e destinația perfectă pentru o va­canță. În „Biutiful” e un oraș bîntuit de fan­tome și suflete chinuite.

Personajele au ceva hidos în ele. Nasul soției lui Uxbal e mai mare decît coada bărbatului, alcătuită din cîteva fire cîrlionțate, iar cuplul de gay chinezi care se iubesc într-o baie mur­dară e și mai neprietenos. Dar cu toții sînt expresivi și reali, din rîndul pă­mîntenilor. Pentru că deși are o doză puternică de fantezie, „Biu­ti­ful” este unul dintre cele mai veridice filme.

Lina VDOVÎI