Întoarcerea La Bază

Noi am fugit de-acasă acum cîțiva ani. Ne-am mutat aici, la fa­cultate. La început era nou, frumos și interesant, ca după nici cî­te­va luni, să piară cheful. Să vrem să fugim și de-aici, măcar o dată sau de două ori pe săptămînă și să uităm de pagini, teme, cursuri și alte obligații cotidiene.

Atunci ne întoarcem spre ori­gini și fugim La Bază. Niciodată nu ne-am făcut planuri în le­gă­tu­ră cu locul ăla, cum probabil nici unul dintre cei aproape o sută de oa­meni care se adună acolo în fie­care zi de week-end nu-și face.

Un pic prea multă lume, un pic cam fum, dar nu ne supărăm prea tare.

Se întîmplă, de obicei vineri sea­ră, cînd credem că am scăpat și se apropie week-end-ul, dar a­poi ne dăm seama că mormanul de muncă abia se adună, că n-avem încotro și că trebuie să facem ceva ca să nu ne ieșim din minți. Atunci cautăm un tricou curat, su­năm cîțiva prieteni, la fel de bui­maci, și mergem în Ba­ză, pen­tru că Baza ne va primi așa cum sîntem, fără tocuri și parfum. Ne va întîmpina mereu cu pe­­reții ei verzi cu desene de tot fe­lul și cu foarte pu­ți­ne mese și sca­une.

Un pic prea multă lume, un pic cam fum, dar nu ne supărăm prea tare. Noi venim acolo pentru muzică, pentru faptul că ne fre­căm de alți oameni și îi călcăm pe picioare și nimeni nu ne zice ni­mic, că dansăm așa cum ne pla­ce, aruncînd mîinile și picioarele hao­tic în toate părțile și nimeni nu se va uita chiorîș la noi. Iar cînd petrecerea se încinge, cam pe după miezul nopții, nu se mai au­de mu­zi­ca și nu se mai des­lu­șesc foarte bine chipurile și degea­ba încearcă cîțiva spanioli veniți cu Erasmus să urle în urechile fe­te­lor care nu se opresc din zbînțuit: „te gusta in here?”

Numai Oreli, chelnerița crea­ță, face slalom prin încăpere, cu cî­te trei sticle de bere în fiecare mî­nă, iar Ana, roșcata care se ve­de de la brîu în sus de după bar, toar­nă în pahare, mereu calmă, im­pasibilă la rugăciunile celor în­setați. Și vacarmul ține mereu pî­nă dimineață, pe la ora cinci-șa­se, iar cei care au petrecut în Ba­ză pleacă mereu cu tramvaiul sau au­to­bu­zul.

Va rămîne unul, vrăjit de ma­și­na de scris lipită de pe­re­te,­ ­în­tre­bîn­du-se în gînd ce satană o mai fi și aia.

Anastasia CONDRUC