„Opinia”, pe repede-napoi, pe repede-nainte

Pe repede-napoi, stop cadru: o pun­­gă cu patru portocale-n mîna dreaptă, în stînga îmi țin pantofii. E abia șase ju­măte dimineața, vară, inevitabila zi de luni, iar tălpile goale ale pi­cioa­re­lor simt fierbințeala crescîndă a asfaltu­lui de Copou. „Încă o noapte de o­pi­­nii duminicale”, îmi trece prin cap, pri­vind spre punga ridicată-n zare, în ca­re zac portocalele nenăscutului meu fiu.

Așa a fost de fiecare dată: săp­tă­mîni scurse-ntre ședințele de luni și mier­curi, sfîrșite-n nebunia fiecărei du­­minici. Și, înfipte-n calendarul permanent al unei vieți ce, pe atunci, ni se pă­­rea eternă, „mofturile” Boierului le­gate de nu’ș ce titlu, acribia duioasă a Danei Nica, aerul de dandy niciodată sa­turat al lui Cătălin Chirilă, me­ta­fo­re­le cu numaidecîtă substanță filoso­fi­că ale lui Bogdan Lupescu, fițele de bonton ale „Fetiței” Ciprian Butnaru și, după aia, simpaticele donjuanisme gazetărești de „generație a doua”, ale „spărgătorilor” de premii Alex Savi­tes­cu, și Liviu Iolu, și Răzvan Chi­ru­ță, și Radu Țuțuianu și Cobuz cel mare, și toți cei și toate cele care s-au pe­rindat pe-atunci și de-atunci în­coa­ce. Evident, și Cobuz cel mic, eter­ni­zat peste vremuri între vrafuri de zia­re.

Pe repede-nainte, stop cadru: Opi­nia, seria nouă, a ajuns la 400 de nu­me­re, și-mi vine în trup aceeași e­mo­ți­e pe care am resimțit-o în noap­tea a­ia de iunie când ne-am așezat pe ba­lo­ții de gazete proaspăt tipărite din pri­mul număr, și Dana plîngea și noi ho­ho­team, care mai de care neștiind de ce, după șase luni și mai bine de lucru „în orb”, de-a lungul cărora „pi­xul nin­ja” al Boierului tăiase, parcă și din carnea noastră, cîte ceva. Și-așa ne schimbase sîngele, îl aveam deja cu tot cu „microb”, îl mai avem și azi, ne poartă prin vene titluri, subtitluri și in­tertitluri, bumbi de tot felul și șapouri și pulsuri, tablete și reportaje amestecate alandala de rotativa imensă a spi­ri­tului de „opinist”.

Așa a fost de fiecare dată, așa va fi mereu: tumultul pe care-l vezi din­lă­un­tru, visul acela al unui Boier cu șarm, născut pentru noi într-o seară de iarnă a anului ’97, cînd fularul aruncat ne­gli­jent pe dinapoia gîtului ne-a fascinat fără a fi o promisiune jurnalistică, ci doar umană, nopțile unei comuni­uni adeseori neînțelese și diminețile de umblat spre casă în picioarele goa­le, ce­le două camere de sus, sus, sus, de la Casa Studenților și bucuria mi­ro­su­lui de tipar, proapăt reaprinsă în­tot­dea­una, pe care azi o înțelege și fiul meu născut.

La mulți ani și multe numere, „Opintica”!

Daniel ȘANDRU