Democrație albastră

„El e omul nostru! E fotoge­nic, zîmbește mereu, din ce am vă­zut pînă acum și are un plan stra­tegic infailibil. Gîndește în ci­fre și are progresul în sînge. Nu mai avem dubii, trei sferturi din stu­denți l-au plăcut.”

Îi transpirau mîinile ca unui cardiac irecuperabil și de cînd se trezise în dimineața aceea nu re­ușea să-și desprindă nodul din gîtlej. Era ciufulit, gulerul și­fo­nat al cămășii stătea răsfrînt peste reverul sacoului pe care nu-l mai purtase de la ultima înnoire a buletinului, iar cearcănele movii de sub ochi făceau inutilă ca­fea­ua de la Balena din mîna stîn­gă. Era prima lui ședință de Bi­rou Senat. S-a împins cu umărul în ușa grea de la intrarea spre Fa­cul­tatea de Litere, pentru că nu era obișnuit să urce prin Sala Pașilor Pierduți și a urcat scările pe la secretariat. Crispat, pășind în­cet pe covorul moale de pe co­ri­doarele Rectoratului, își repeta în gînd discursul învățat pe din­afară. Prorectorii îl priveau sus­­picioși, ridicau din sprînce­ne­le stu­foase și își țuguiau buzele de­zaprobator.

Curînd, după primele bîlbe în discursul perfect, profesorii l-au zeflemit și l-au redus la tăcere. Nu i-a luat mult pînă să clacheze și să trîntească ușa înaltă și tocită de timp în urma lui. A alergat dez­o­ri­entat spre parc și s-a oprit pe o ban­că, pri­vind în gol un grup de studenți ca­re rîdeau zgomotos în fața u­nui laptop. „Să-l ia dracu’ de Facebook!”

Alexandra PANAETE