Cortina de frică

Hainele-i zdrențuite cu care șter­ge podeaua barului o prevestesc așa cum clopoțeii din pălărie anunțau pe vremuri nebunii de curte. „Zici că ești din România, da?” Femeia ri­di­că sprîn­ce­ne­le a suspiciune și dă din cap a „las’ că știu eu.” Vrea să știe și cîți ani am, cînd am să plec și ora exac­tă la care-am ajuns. Dar nu cre­de nimic. „Să ai grijă pe-aici. Să-ți ții îngerul aproape”, îmi zice și iarăși în­clină capul de parcă ar tre­bui să în­țeleg altceva, care nu poate fi spus în gura mare. „Să dea Domul” îi răs­pund într-o doară și mă privește mi­rată. N-am înțeles, va să zică.

Ventilatoarele din tavan mătură aerul întunecat din cel mai vechi lo­cal din Ungheni, primul oraș de du­pă va­mă. M-a adus Costel, un domn de vreo 50 de ani care n-a mai intrat aici de zece. „E corespondentă din România” i-a spus bar­maniței și a trezit țoți clienții. „Nu vreți șam­pa­nie?” „Nu. Doar o bere”. Imi aduce sticla și mi-o arată ca pe cele de vin. Bere „Chi­șinău”. „E bu­nă? Să vă aduc și-un pai?” Se înclină de prea multe ori pînă plec. După vreo două străzi, mă prinde din urmă Sașa. Vrea cetățenie „de-a voas­tră”.

Intrăm în Macadan, un alt bar, cel mai mare de-aici. El a învățat în Rîmnicu Vîlcea în ’91, „înainte de Fi­lat și Chirtoacă.” Nu vrea să-mi spu­­­nă nici cu cine vo­tea­ză, nici cu cine țin oa­menii. „Zii drept! Cine te-a pus să af­li tu asta? Șeful meu?” Tac. „Să mă dea mîine afară, nu? Să-ți zic eu ție și mîine să nu mai am un­de munci, da?” Lu­crea­ză în construc­ții. „Și dacă o să iasă Vo­ro­nin?” îl în­treb. Sare ca ars. „Mă­car el a fă­cut ce­va pentru popor!” Abia du­pă ce vor­bim despre toți aflu că de fapt îi e drag Ghimpu și-ar vrea să iasă de­mo­­cra­ții, dar nu crede. În jur sînt doar ti­neri. „Cine v-a pus să ne în­tre­bați?” Și ei țin cu democrații, dar nu cred în mortul capului c-așa o să fie și după alegeri. „Vedeți dumneavoastră? Noi sîntem minciunoși. Zi­cem că vrem cu ei, da’ așa am zis și da­ta tre­cută!”

Ajung în localul unui fost PSD-ist. „Nu vă putem spune așa ceva. Întrebați pe ceilalți!” sar trei femei care, alături de soții lor, așteaptă o pră­ji­tu­ră. „Noi v-am spune că ținem cu de­mo­­cra­ții, dar să nu vă luați după noi.”. N-au știut că azi s-a deschis în Un­gheni consulatul României. Cînd plec, unul dintre bărbați mă prinde din urmă. „Nu v-a trimis Petrache, nu? Că dacă v-a trimis, oricum eu îi spun și lui. Da’ să știu numa’”.

Roșul de deochi

Peste drum strălucesc luminile unui bar cu jocuri de noroc. Sînt șap­te tineri care țin secret și cît au cîș­ti­gat pînă acum. O femeie cu pă­rul fă­cut permanent mă prinde de cot și-mi vorbește în rusă pînă pricepe că trebuie să-mi traducă: „Vă rog să pă­ră­siți acest local. Ne deranjați cli­en­ții”. Ies ca să intru în altul, mai lă­tu­ralnic. Aici sînt Mișa cu Roșca și ze­ce prieteni de-ai lor. Ei țin cu Filat și nu le e frică s-o spună. Se prind re­pe­de într-o vorbă vie și-aproape sfi­dătoare. „Să ne dați pe Internet!” Lor li-e teamă că „democrații nu-s de­mo­crați și-or să-și vîndă voturile”. „Eu”, începe Mișa cu mîndrie, „i-am convins pe bunei să voteze cu demo­crații. Le-am spus: Cine vă ține pe voi? Eu. Așa că votați cu cine vreau eu, dacă vreți mîncare”. Ne bucurăm cu toții ca de-o revelație cînd unul din­tre ei povestește despre comuniș­tii care-au venit cu icoane într-un sat, să le dăruiască bisericii. „«Nu voi ne-ați zis că Dumnezeu nu există?» și i-o pus pe fugă numaidecît!”

Bă­ia­tul se-mbujorează și-ncepe să spu­nă repede pînă și cum bătea soa­rele pe uliță cînd oamenii roșii au fost dați afară din sat. Numai Roșca puf­nește privindu-mă-n ochi. „Țin ei cu de­mocrații, dar comuniștii au cum­părat bine voturile.” Știe de la bu­nicii lui. „Cam 600 de lei de-ai voș­tri, votul” spune printre dinți du­pă ce se codise vreo jumătate de ceas. „Or să aibă motorină cît să are tot pă­mîn­tul la primăvară. E ca și cum i-au hră­nit o vară întreagă”. Vorbele i se opresc în piept și uitîndu-se la Mișa, învîrte nervos pe deget o verighetă prea largă.

Oana OLARIU