Jocul de-a oamenii buni

„Unii bătrîni nu primesc vizite de la familiile lor de ani buni. Aș­tea­ptă în zadar. Ne mai cer nouă să le cumpărăm ce au nevoie. Cî­teo­da­tă chiar ne dau bani să le aducem altceva de mîncare decît ce le dă la cantină”, începe să povestească cu gri­jă Irina. Fata e studentă la Teo­lo­­gie petrece cîteva ore în fie­ca­re du­­minică dupa-amiază alături de vîrst­nicii Centrului de bătrîni „Sfin­­ții Împărați Constantin și E­lena”, din Podu Roș.

„Sîntem cam 15 du­mi­nică de duminică. Pro­gra­mul nos­tru este variat, că nu mer­gem doar să vorbim cu ei. U­ne­ori le cîntăm, și stau așa de tăcuți și e­vlavioși, încît parcă am avea în fața noastră niște sfinți părinți”, con­tinuă istorisirea tî­năra cu voce blîn­dă și clară, fără să fie deranjată de fri­gul care parcă pu­se­se lacăt peste vor­bele oamenilor din jur.

Concurență la azil

Irina poartă haine negre și ține mîinile împreunate precum călu­gă­ri­țele într-o neîntreruptă rugăciune. Rar ridică privirea din pămînt și a­tunci doar ca să fie sigură că o mai as­cult. „Bătrînii intră aici pe bază de dosar. Și e o concurență foarte ma­re. Intră doar cine are o pensie des­tul de bunicică. Sînt atîția alții care ră­mîn fără un adăpost călduros și fă­ră o îngrijire medicală elementa­ră”. Dar chiar și așa, cei care intră „sînt ne­vo­iți să-și cumpere medicamente, deși își lasă mai bine de jumătate din pensie acolo, pentru hrană și în­gri­­­jire. Este trist să-i vezi necăjiți din cauza acestor lipsuri fără de ca­re du­rerea îi va trimi­te, în scurt timp, în sa­­lonul celor grav afectați de boa­lă”.

Acolo, studenta merge mereu să se întîlnească cu „o doamnă ca­re mi-i foarte dragă. Ea săraca, nu ve­de. Ză­re­ște așa puțin cu colțul o­chiu­­lui, dar e cea mai veselă din sa­lon. O văd în­truna plină de viață și vi­oa­ie.” A­lă­turi mai știe o altă vîrst­ni­că ca­re este „micuță și slă­bu­ță. Nu prea vor­be­ște, doar ri­di­că mî­na să îi dau apă, și apoi îi așa de re­cu­no­scă­toa­re. Mă umplu de du­io­șie cînd o văd.”

De cele două bă­trî­ne Irina s-a le­gat sufletește. Din zîmbetul cu ca­re vor­bește despre dîn­sele se citește bu­cu­ri­a cu care le vi­zi­tează pentru a le îm­părtăși ne­mul­țumirile. Ea spe­ră că a­ce­stea se vor împuțina în scurt timp. Însă dintre toa­te problemele, una pare să o ma­ci­ne cel mai tare. Tere­nul pe ca­re es­te construit căminul a fost re­tro­cedat unui ieșean care ur­mea­ză să îl vîn­dă fără să se gîn­dea­scă la cei cărora locul le-a fost casă și familie. A­cum „îi înghite Pa­la­sul, tocmai de aia îi mută pe bătrînei undeva la ieșire din Iași, mai sus de Bucium.”

Iulia CIUHU