Dalta de sub catedră

Cînd l-am cunoscut pentru pri­ma dată pe Gavril Siriteanu, avea în atelier un buștean. Un trunchi de co­­pac, mare cît un stat și jumătate de om, proptit pe un dulap răs­tur­nat și pe colțul unei mese de lucru. Își legăna barba domol, lovind ab­sent cu vîrful cizmelor negre în du­lapul de sub trunchi și vorbea des­pre cel mai apăsător se­cret al său: faptul că este stră-stră nepotul lui Brîncuși.

Pe Sir, cum îl alintă studenții și pri­etenii, l-am văzut săptămîna trecu­tă după aproape un an, în fața U­ni­versității de Arte „George E­nescu”. Îmbrăcat cu aceeași panta­loni de piele, cu faldurile fluturînd în urma pașilor săi repezi, venea spre universitate părînd cu zece ani mai bătrîn. În brațe o avea pe fata sa de cinci ani, Leo, iar în fața îm­pin­gea o trotinetă pentru care „mi-am dat brevetul săptămîna asta la cît am avut grijă de ea”.

Străbunicul s-a îmbolnăvit de deces

„Cînd a venit Brîncuși în Ro­mâ­nia treaba încă era ok, el trăgea de nepot să vină cu el înapoi în Franța, la Paris. Voia să își ia toată fa­milia și să se mute acolo cu el. Dar din comoditate și din lene nu a mai plecat”, povestește Sir despre e­venimentul pe care îl consideră „un mare eșec” pentru familia sa. La scurt timp după ce a decis să ră­mî­nă în țară, nepotul lui Brîncuși și străbunicul lui Gavril Siriteanu a fost „bătut prin beciurile poliției, i-au spart timpanul și nu a mai pu­tut profesa ca medic.” Privirea i se ri­dică dinspre fata pe care o ținea în brațe și care se juca cu părul său a­șezat într-o coadă și se oprește pe Universitatea care a rămas în ur­ma noastră

„Încet, încet, s-a îmbolnăvit de deces”. Străbunicul a fost ultima per­­­­soană care a purtat numele de Brîncuși pe partea sa de familie, iar acesta aproape că s-a stins în țară. El însă crede că asta l-a ajutat: „este un verișor care îi purta nu­me­le și a avut o expoziție la Bu­cu­rești. Toată presa vuia de urmașul ma­estrului, ca pînă la urmă să se stin­gă încet”.

Nu vorbește despre talent, ci des­pre pasiune: „a sărit peste cîteva ge­­­nerații, dar pe mine m-a stîrnit, deși de el nu mă leagă de două ge­ne­rații nimic”, spune rîzînd în timp ce Leo i se zbate încet, prinsă de gî­tul său și aproape adormită. Tot pa­siunea l-a și adus către profeso­rat. A făcut Școala de Arte, la Cluj și apoi cursuri de sculptură, ar­te murale, modelaj, teatru, desen arhitectonic în facultate. „Un pic din toate, dar m-a ajutat enorm de mult. Pentru că, pînă să fac cursu­rile de grafică spre exemplu, rî­deam de Brîncuși și de schițele a­ces­tuia. Abia apoi am văzut însă..”, și zîmbetul i se transformă într-o gri­masă. „Iar paralela era greu de tî­rît: la vîrsta asta el făcea de toate, eu încă nu am apucat.”

Familia sa însă a fost alături de el și l-a susținut, deși „subiectul e pri­vit cu scepticism de mulți. In­clu­siv bunica mă bătea la cap să învăț mereu «dacă vrei să ajungi și tu la Paris»”. Ai lui însă au fost mai deschiși, chiar „tatăl meu mi-a spus odată, dacă îmi aduc aminte bine, că mai degrabă fac ceva de­o­se­bit decît să rămîn mediocru. «Poate iese ceva și cu tine.»”

Pe vremea anului patru de fa­cul­tate, își ajuta o prietenă cu niște pă­puși pentru o serie de piese de tea­tru „la început mai în glumă, a­poi mai în serios, am ajuns să și joc în piese de teatru, deși mi-a plăcut foarte mult să fac păpuși”. Acele pă­puși le mai face și acum, ele fi­ind „muza” dar și lansarea lui în lu­me artei. „M-a văzut un specia­list, a venit la mine, s-a uitat la pă­puși și i-au plăcut foarte mult. Am a­flat mai tîrziu că era de fapt directo­rul Centrului Cultural German și prin el am făcut rost de contracte și reprezentații în Germania”. Tot di­rec­torul a fost cel care l-a îndemnat spre funcția de profesor, propu­nîn­du-l la Universitatea de Arte un­de a predat și el pe perioada cît a stat în România.

Viața printre pisici și păpuși

Munca efectivă din spatele ca­tedrei a început în 98, „cînd eram un mic preparator”, la doi ani de cînd a terminat facultatea. Pro­ble­me financiare nu a avut, pînă cînd nu a mai făcut spectacole în afara ță­rii „o piesă în Germania era co­tată la cîteva mii de mărci, asta în­sea­mnă multe salarii de profesor. Cînd am vrut doar să predau m-am ui­tat în contul unde îmi vărsa universitatea banii și am văzut că nu pu­team decît să plătesc chiria pe o lună la Teatrul de Vară cu ei. Ai vă­zut cum a ajuns…”. La scurt timp du­pă ce nu și-a mai permis să în­chi­rieze teatrul unde lucra cu studen­ții săi, acesta s-a închis. Acum tră­iește din salariul de profesor și din cele cîteva lucrări pe care a­jun­ge să le mai vîndă.

După un an, în atelierul său și-au făcut casă două pisici. „Leo, sigur nu vrei să le duci la bunica?” strigă acesta după fetița care deja a în­șfă­cat la braț un pisic și celălalt îi a­tîr­na de umărul drept. „Bine că le pun tăvița cu rumeguș dar ele tot sub rafturi îmi împrospătează a­e­rul” încearcă Sir să țipe, uitîndu-se cald către fata sa. Atelierul nu s-a schimbat. Aceeași dezordine ordona­tă, dar din care artistul găsește me­reu să îmi arate măștile și pă­pu­și­le făcute de el.

Din trunchiul de copac de a­cum un an se ridică semeț o co­loa­nă care se încolăcește către cer iar pe peretele din spatele ei stă fo­to­grafie cu un parc din Tîrgul Jiu.

Cătălin HOPULELE