Trubadurul mineriadelor, un titlu de erou

Țigările i se sudează una de la al­ta între degetele subțiri ca niște bețe de chi­brituri acoperite cu piele. Fumul se pierde printre mustățile încă negre. E Cristian Pațurcă, cel care a compus celebrul „Imn al Golanilor” într-o toaletă pentru ca mai apoi să devină le­genda „piețarilor”. L-am regăsit după 20 de ani, la fel de boem, cu cîntecul în venă, la sediul Asociației 21 Decem­bri­e, al cărui vicepreședinte este, însă bolnav: un TBC aproape vindecat și o ciroză care așteaptă un transplant.

Cu numai două săptămîni în ur­mă a dat o­chii cu moartea din nou: a stat în co­mă vreo trei ceasuri. „Să-ți spun ce­va? Atît motivul cirozei mele și a lui Cri­sti Minculescu, solistul de la Iris, a fost alcoolul, cît și evoluția ulterioa­ră a bolii noastre sînt absolut asemă­nă­toare. Iubita mea este ce care îmi va do­na ficat pentru transplant. La plă­mîni sînt vindecat. Acolo chiar a ieșit soarele pe strada mea, sînt vindecat. Si­gur, mai sînt sub tratament, care va mai dura vreo două luni, tratament ca­re du­rează de un an jumătate. La trei zile du­pă comă am reușit să țin chitara o oră și jumătate. A fost bine, a fost foarte bine. Am cîntat cu Maria Gheor­ghiu”, spune convins Pațurcă și mai aprinde o țigară.

Scotocește în servietă și scoate un teanc de cărți. „«Mi-e greu titlul de erou». Cartea asta am scris-o în spital. Sînt de fapt culisele Balconului. Ceea ce nu se știe” .

O viață de erou

Ultimii ani și i-a petrecut în spitale, sanatorii, în sediul Asociației 21 Decembrie din strada Batiște din Ca­pitală sau chiar pe stradă. În urmă cu doi ani a fost evacuat din casa în care locuia, o fostă casă naționalizată, re­ven­dicată de proprietar. Acum locuiește cu chirie într-un apartament din car­ti­e­rul Drumul Taberei din București. O viață de mizerie, ar spune românul șlefuit într-o democrație cîștigată de un buchet de „golani nebuni” în 1989. Cristi Pațurcă nu regretă nimic și nici nu are ceva să reproșeze cuiva. Es­te fericit atîta timp cît poate să-și țină chitara în mînă și să-i cînte „Măi, animalule!” lui Ion Iliescu, iar în vîrful bu­zelor să-și mai agațe o țigară. „Sin­gu­rul lucru pe care-l regret este de or­din personal: divorțul meu”, măr­tu­ri­seș­te Pa-țurcă după 21 de ani de libertate.

În decembrie 1989, la Dalles i-au șuierat gloanțele pe lîngă ureche, și-a pierdut logodnica, pe Ruxandra Mar­cu, și solistul vocal al formației cu ca­re cînta, pe Mihai Gâtlan. „E o vor­bă: glonțul care ți-e ție destinat, nu-l auzi. Ei, eu le-am auzit pe toate. Tre­bu­ie să spun, fără rușine, că în noap­tea de 20 spre 21 decembrie, Dum­ne­zeu știe cum am scăpat, mergînd pe stradă cu prietena mea de atunci, am des­co­perit cu stupoare că blugii mei, pe piciorul drept, erau uzi: făcusem pe mine, evident că nu de bucurie, ci de frică. Nu mi-e rușine să spun asta”.

Faptele unui președinte

În luna februarie a anului acesta, în timp ce era internat la Spitalul „Vic­tor Babeș” din Capitală, Cristi Pa­țur­că a primit o vizită neașteptată: a pre­șe­dintelui Traian Băsescu. „A venit cu două plase: una cu fructe și una cu prăjituri, în blugi și în tricou”.

A venit la spital la Cristi Pațurcă. „M-a urecheat că nu i-am spus despre situația mea. «Ai bani în buzunar?», m-a în-tre­bat. «Da!», și am scos din buzunar vreo 20 de milioane, cît a-veam la mi­ne. Scoate și el din buzunar vreo 50 de milioane și mi le dă. În cinci zile am avut și certificatul de revoluționar. În spital mi l-a aduc chiar ministrul secretar de stat res-pon­sabil cu problemele revo­lu­țio­narilor”, rememorează trubadurul o vizită care i-a schimbat viața. „Luna aceasta voi primi și o locuință”.

Oana BALAN